Te-aştept frumoasă toamnă! Pe strune de vioară
Să-mi cânți apoteotic prin parfumate vii,
Te-aştept să vii la mine a nu știu câta oară
Pe culmile-ncruntate de negrele stihii;
Te chem cu glas de clopot și suflet de fecioară.

Îngândurată frunza pica-va-n vântul rece,
Pica-va-n derizoriu pe-al zărilor tumult,
Fantoma unei lumi spre veșnicie trece,
Doar uneori zâmbind spre-al lacrimii exult ...
O chem cu glas de artă ca pe statui aztece.

O chem să mă perceapă profetic și tactil,
Dar ea mereu grăbită, noi timpuri celebrează.
E doar fantoma lumii, cu sufletul fosil...
O rog să-mi lase toamna ce cald îmi colorează
Ideea unui geniu cu suflet de copil.



Sunt totuși
un fir
de zefir
și caut
în flori
un cânt
de viori,
pământ
descântat
uneori
cu lotuși
și stele
în gând;
deseori
 îngânând:
sunt fir
de zefir
uneori...
și totuși...



Iubirea e cântec, iubirea e val;
Se sparge-n cascade, rasună-n caval,
Iubirea e floarea albastră de stânjen,
Parfumul suav al divinului înger.

E cântecul lunii înamorată de soare
Petalele roșii, catifelate de floare,
E vântul ce-aleargă bezmetic întruna,
Culorile curcubeului ce-alungă furtuna.

E cântecul florii când roua ce cade
Se sparge-n cristale să aducă roade,
E visul poetului cântându-și balada,
E însuși Homer, Odiseea, Iliada.

În răstimpuri dispare, se rupe ca vraja,
Ca visul în zori, ca ziua, ca mreaja,
Iubirea mai trece prin nopți de visare,
Ca susur de apă, izvor în vărsare.

Iubirea e visul ce poate să zboare.




Departe,
Pe dealuri golașe
Cu soare,
Sclipește
Un ochi
Al toamnei ștrengare.
Pe pânza
Unui pictor
De viori,
Își lasă toamna
Amprenta
De culori.
O umbră viorie,
Dar caducă
Aruncă-n urmă:
Dorul ei de ducă.
Zâmbește
printre picurii
de flori
Și cântă
Curcubeie uneori.
Grăbită,
Pleacă-apoi
În falduri
Peste zare,
Departe,
Pe dealuri
Golașe
Cu soare.




Eminescu-i un dor, din dorul de neam,
Eminescu-i un grai, al mierlei din ram,
Eminescu-i o pâine,  din spicele zări,
Eminescu e iarba din câmpiile țări.

Eminescu-i o doină ce-o cânt peste veacuri,
Eminescu-i o undă din albastrele lacuri,
Eminescu e fluierul ciobanilor,  vara,
Eminescu-i Moldova,  Eminescu e țara!



Am fost odată gând
Și mi-a plăcut să zbor printre stele,
Am fost odată vis
Și mi-a plăcut să-ți colind noaptea,
Am fost odată dor
Și mi-a plăcut s-adorm la pieptul tău,
Am fost odată speranță
Și m-am agățat de o rază de lună,
Dar n-am fost niciodată deznădejde.


Am îmbrățișat odată noaptea,
            Iar ea
Mi-a lăsat ca amintire o stea.
Să-mi călăuzească dorul,
         Mai departe
                   Prin vise ...
Până întâlnește
        Eternitatea.



Vorbește limba ta, române drag,
Nu-mprumuta venetici limbi străine,
Când ești în țară sau când ești pribeag,
Tu-n românește spune când ți-e bine!

În limba ta, române, să ne cânți:
La sărbători, la nunți sau de ți-i greu,
Cu fluierul și doina să ne-ncânți,
C-așa au fost strămoșii tăi mereu.

În limba ta să plângi, de nu mai poți,
Dar numai lângă frați, nu la străini,
Ne-om strânge peste veacuri iarăși toți.
Ne despărțiră norii cei haini.

În limba ta copiilor le spune,
Că românește ți-a grăit bunica!
În românește soarele apune
Și tot în românește cântă rândunica.

Semeți și muți ne străjuiesc Carpații,
Dar de-ar grăi, tot românește-ar zice:
Să vă iubiți de-a pururea, ca frații,
Că nici o lege nu v-o interzice!

Strabună țară, mamă Românie,
În limba ta eu m-am născut și mor.
Legată voi rămâne de-a ta glie;
Transmit și Basarabiei să știe
Că suntem frați din românesc popor
De-i vânt, de-i vreme rea, de-i vijelie
Ne învelește-același tricolor!




Cad frunze în calea uitării,
Se pierde neantu-n culori,
Se-așează și bruma-ntristării
Pe câmpuri albinde cu flori.

Cad frunze pe visele mării,
La țărmuri cântând simfonii,
Răspunde ecoul clamării
Când vântul se-ncurcă prin vii.

Cad frunze pe inima țării
De cald ca să-i țină la iarnă;
Aud poezia-nserării
Ce toamna în suflet mi-o toarnă.

Cad frunze pe sufletul zării,
Mi-acoperă ochii cu vise
Și am sentimentul crezării
În frunzele toamnei, promise.

Cad frunze pe murii din stradă
Tablou împietrit și pendant,
Copaci pregătiți de paradă,
Tablou zugrăvit de Rembrandt.



Ascult parfumul cu miros de ploi
Și veșted în picioare
Frunzele foșnesc.
Culori de curcubeu în aer împletesc
Și vântul spulberă apoi
Culoare.

În depărtare văd un car cu boi
Și frunze pe cărare
Cad. Privesc ...
Minuni în aur înmuiate-ngălbenesc;
Ascult iubirea timpurilor noi
Și rare

Bătăi în geam... ai toamnelor strigoi
Mă bântuie prin vise.
Și mă trezesc....
La ceas de noapte versuri împletesc;
Adorm. Și las ferestrele apoi
Deschise.

Să iasă toamna ce-n suflet mi-a intrat
Cu frunza-i aurie.
Și-acum eu vreau,
Pe patul meu de vise-atunci când stau,
Vreau să-mi recapăt sufletul curat
Hârtie!

Pe ea s-aștern o primăvară nouă
Și iarba din picioare
Să reînvie.
Șoptesc prin flori de măr, ca să se știe
A lor petale-apoi să plouă
Culoare.


Mă uit la cer

Și nu știu ce-aș putea să spun,
Când ploaia-și lasă perdeaua pe pământ
Din neagra catifea a unui nor.
Și-a altui nor...
Întind căușul palmelor și-adun
Cântecul lor.
Un cântec sfânt.
Îl strâng la piept în semn de pace;
Pământul tace,
Iar peste ape
Mai trece-un nor.
Și inc-un nor...
Mă uit la cer
Și nu știu ce-aș putea să spun ,
Doar în căușul palmelor s-adun
Cântecul lor.



Mă-ntreb de gradina e-a florilor gazdă,
Iar cântecul lor e concertul de mai,
Mai cântă în luncă o mierlă pe brazdă
Și-o floare de crin îi răspunde la nai,

Iar luna răsare-n rochiță de seară,
Dansează suavă cu luceafăru-n zori
Și plopul vibrează din frunza cea rară,
Cireșul privește râzând printre flori.

Feeric tablou, pădurea se-arată
Cu pletele-i verzi legănându-se-n vânt,
O stea în argintu-i lucea înmuiată
Privind înspre ea cu ochi de pământ.

Mă-ntreb de-aș pleca departe prin stele
De-un colț de-univers cântând să mă țin,
Putea-voi să uit de visele mele,
De mierlă, de nai și de floarea de crin?