Nu era voie să ieie femeia gravidă în poală poame, nu era voie să pui o floare după ureche că-i rămâne semn la copil sau de la fructe pată.

Nu era voie să dea cineva după ea cu ceva, nici cu cireșe sau zmeură sau altceva, să nu arunce nimic spre tine că poate să rămână copilu cu semne. Nu era voie nici în glumă să ridice ceva tăios cătă ié.

            Femeia sângură avea grijă de ea, mergea la muncă încoace și-ncolo, nu avea ce face. Zâcea că dacă-i culoare mai deschisă la sân, îi băiat, dacă-i mai închisă îi fată. Dacă-i pătată pă față, era fată, dacă nu, băiat. Dacă sarcina e mai în față și nu se vede din spate îi băiat, iar dacă se vede, e fată.

            Erau câte 3-4 moașe în sat. Femeia năștea acasă, în pat. Când îi venea sorocu, venea moașa la ea. Doar moașa asista la naștere. Dacă avea nevoie de ceva, o mai ruga pe soacra femeii s-o ajute. Dacă nu putea să nască femeia, se făceau rugăciuni. Se ruga acasă mama sau soacra, pă cine avé.

După naștere, o unje pă femeie cu unsoare de porc pă burtă și-o lega cu un cearceaf peste burtă să-și revie. Moașa tăia buricu, spăla copilu. Să întâmpla să-i dea copilului nume după moașă. De obicei, părinții alejeu numele sau bătrânii. Puneau după cineva mai drag din familie sau nume de sfânt: Ioan, Maria, Gheorghe, Dochia, Ana, Vasile, Nicolae, Grigore etc.

            După ce-o născut, femeia nu avé voie să iasă pă câmp, nu avea voie să facă mâncare, nu avea voie să margă la fântână. Să zicea că-i spurcată, nu avea voie să atingă lucruri mai importante. După 3 săptămâni i să făcea o molitvă, o dezlegare, atunci putea să margă în grădină, să iasă în câmp. Dacă era bolnav copilu, se făcea botezul la 2-3 zile. Când se boteza, copilul era dus la biserică de nașă. Se făcea o masă acasă, unde venea și moașa. Moașa se plătea după naștere cu bani ori cu altceva. După ce-o fost botezat copilu, mama trebuia să-l cumpere de la nașă. Fina pregătea pentru nănașă colac și-i mai dădea un cadou, bani sau altceva. Zicea: ”Primește nănașă puținul meu cătă multu dumnitale. Se zicea că dacă nu-l plătește, rămâne copilu a nănașii. Și pe moașă o răsplătea cu colac. De obicei era câte-o nănașă. Înainte își chema mirele o nănașă și aceie era și nănașa miresei.

            Dacă era bolnav copilul, se vindea pă fereastră și-i schimba numele. Și nu-l mai striga cu numele de botez ci cu numele pe care i l-o dat cea care l-o cumpărat. De obicei, se vindea tot la nănașă. Tot ea trebuia să-i schimbe numele că atunci poate i se schimbă și boala la copil.

            Se credea că vin ursitorile. Mai era și vorba că rău i-o ursit ursitoarea la naștere. Sau când era mai mare, se zicea că rea ursitoare o avut, când era fără de noroc. Se zice și-n ziua de azi. Ursitorile nu erau văzute de nimeni. Era bine să se pună cruciuliță, iconiță, carte de rugăciuni, busuioc în pătuțul copilului ca să alunge spiritele rele. Când trebuia să iasă din casă și lăsa copilul singur, mama punea cârligu de la sobă sau mătura pă pătuț sau pă legănuț, unde dormea copilul și cărți de rugăciuni că acele îl feresc.

            Când se îmbăia copilul, era bine să se pună mușețel ca să-i curețe pielea, busuioc să aibă noroc, flori ca să fie iubit ca florile (petale de trandafir, mușcată etc) și se puneau bănuți. Apa din prima scaldă și de obicei din toate scălzile zice că-i bine s-o țâpi la flori sau la pomi unde nu-i așă multă îmbletă ca să hie copilu frumos, să fie iubit, harnic.[1]

[1]    De la Dochia Buda, 55 ani, Lăpușul Românesc, 2015