Toamna
pe ramuri frunzele dansează
valsul toamnei în violet,
pe dealuri corbi lacomi oftează,
lupi și urși prin tufiș berechet.
pânza tăcerii ruptă-i deodată
de-un negru țipăt de ajutor;
albastre fantome din văi se arată,
câini răgușiți se-ațin în calea lor.
ruginia toamnă sosit-a devreme
cu frig și cu ploi peste orele mici.
tristă-n amurg, printre garduri ea geme;
corbi și fantome dansează pe-aici.
frunzele mor călcate-n picioare,
clopotu-n dungă bate mereu,
gutuile dorm pe galantare.
ziua-i mai scurtă, visul mai greu.
Toamna se-arată
Cocorii duc cu ei căldura
și cântecul ce bucură făptura.
Cu fiecare frunză care cade
plânge natura.
Un plâns e ploaia grea din vatră,
o lacrimă pe ramura uscată.
Pe-alei dezgolite, cu pas ușor,
toamna se-arată.
Frunze-n alai cu vântul dansează.
Bătrânii copaci prin parcuri oftează.
La plecare, din cuiburi, triști puii
pozează.
Aracii în vie de-acuma sunt goi,
strugurii-s vin turburel în butoi.
Must și pastramă din plin
pentru noi.
Norii se-adună pe înserat,
Răcoarea se-așază timid peste sat.
Lângă sobă cu toții
ne-am adunat.
Dincolo de ramă
cei plecați
pe drumul cu unic sens
privesc ocrotitor
din rama pereților
mai întâi a dispărut umbra
apoi au dat hainele de pomană
pentru sufletele lor se zice
ceasul tatei
un Pobeda obosit
nu mai măsoară timpul
în lada de zestre șorțul mamei
miroase a ciorbă de curcan
și a cozonac
în rest tăcere și uitare
eu sunt dovada că au existat
că au râs și au plâns
că au zidit o casă
că au crescut copii
că au trecut cu sudoare prin timp
secunda bolnavă
le-a sărutat lacrima ochiului stins
culcându-i în negrul adânc
curtea-i goală acum
plugul a șters urmele pașilor trudiți
doar poza de la nunta lor e vie
ochii blânzi privesc
c-un zâmbet mustrător
dincolo de ramă -
un petec de zid
îngălbenit de vreme
și păienjenii
Ce este dorul?
ce este dorul?
întorc filele timpului
și nu găsesc răspunsul
nu are trup
e-un pumn de aer plutitor
pe care nu-l aud
deși îmi șoptește vorbe de dragoste
și nici nu-l simt
deși mă îmbrățișează cu brațele-i liane
e o frunză bolnavă
în toamna târzie
trecută în blocnotesul cu amintiri?
mi-e sete de tine, dorule!
nu mă lași să te beau
să te găsesc trebuie să te citesc
de mai multe ori
cu patimă
Plouă
plouă cu frunze-n pădurea de basm
râul suspină-n ritm sacadat
copacii râd plini de entuziasm
culori, mii de culori pe-al țării palat
plouă cu aur în toamna ca-n vise
munții-s pictați de-un sfânt talentat
caii aleargă printre căpițe
cerul albastru-i de tot fermecat
plouă cu soare pe lume și case
aer curat prin păduri cu poteci
asfaltate cu fine foi de mătase
frumoasă ni-i țara iubită pe veci
Dimineața
Dimineața, după ploaie,
lumina cântă pe notele ciripite
în salcâmul de la drum.
Cerul zâmbește înseninându-se.
De după perdea, privirea își ascunde încântarea.
Mister și poezie în boabele de rouă-
diamante pe frunzele de trandafir îmbobocind.
O dimineață obișnuită,
într-o viață obișnuită.
Nu sunt timid, dansez
până în zori,
nimeni nu mã vede,
prin ferestrele larg deschise
culorile lumii intrã în camerã,
mã îmbrățișează.
Când se crapă de ziuă,
mama face șănțulețe printre răzoare, să se scurgă apa.
E bună ploaia, maică, zice ea,
o să fie, la toamnă, bucate!
Și soarele strălucește mulțumit.
Grădina se trezește la viață,
plantele râd în culorile curcubeului,
ciutura de la fântână stă agățată
de cer.
Parfumată de florile de tei, ziua
pleacă la plimbare
la braț cu soarele,
mângâiată de vântul visător.
În palma țăranului odihnește un ocean de pământ umed.
Îl privește, îl simte, îl iubește
de dimineața până la apus,
în singurătatea-i sublimă,
tovarăș în călătoria prin timp.
O, beție de frumos!
Dimineața-i spectacolul întâlnirii cu viața!
Nu poți rămâne indiferent:
albastrul seninului,
galbenul lanului de grâu,
roșul trandafirului alintat de picăturile de ploaie,
cântecul păsărelelor în livezi,
turmele de oi pe pășunile răcoroase,
tot pământul se deschide
sub soarele salutat de vânt,
de ploaie, de surâsul copilului
lui Dumnezeu.