DRUMURI

Nu mai traversez iubirea,
Voi rămâne pe trotuar –
Că de-ar fi să mă lovească
Înc-o dată, al meu Har

Îmi va crește nemurirea
Și așa parcă-I prea mare –
Printre miile de stele…
Voi fi cel ce vă răsare

Peste multele dileme
Ce așteaptă pe la uși.
Și doar eu gândind ′nainte
Către cei ce au fost duși,

Nu-mi voi ocoli Destinul,
Nu voi sta nicicând departe
Între cele două drumuri:
Cel de Viață și de Moarte…


RONDELUL LITEREI

Nebun nu sunt, dar litera e sfântă!
Iubirea, plânsul, susură în mine;
Cobor şi urc şi nu ştiu cine-mi ţine
O ultimă aripă care cântă.

Las, zeilor, coloana de aldine! –
Amanetând un vers ce se avântă
Eu nu-s nebun, dar litera e sfântă!
Barbar, iubirea susură în mine...

Retrag, vieţii, rolul de înfrântă,
Examinez sintagmele divine
Banalizând... dar, oare, te încântă?
Adaug nemurire în terţine...

Nu sunt nebun,  dar litera e sfântă!...


CUM SĂ VĂ SPUN?...

A fost, cum să vă spun?, așa
Cum noaptea picură spre ziuă,
Când murgul călărea sub șa
Și lelea bătea apa-n piuă…

Ne lustruiam pereții goi
Cu visele durerii noastre
Și-același neuitat strigoi
Stingea luminile din aster

Și se spunea că suntem frați
De sânge, viață și menire,
Când noi, mereu îndurerați,
Ne rătăcisem în neștire…

A fost?... Cum să vă spun? Așa
Povestea-avea încă oferte,
Când soarta aia ne broșa
Într-un volum fără coperte.

Luasem drumul pour toujur
Călăuzindu-ne întruna
Prin noaptea ce era în jur,
De încă o durere – struna!

Și am trecut de la dureri
Sau, poate, era umai una
Trezindu-ne că, iar, de ieri
A răsărit deodată luna,

Când lelea bătea apa-n piuă
Și murgul rătăcea sub șa,
Iar noaptea picura spre ziuă…
A fost!... Cum să vă spun?... Așa?...


SONET  XXX

Consum în orice seară câte un stol de rime! –
Oprindu-mi rătăcirea pe culme de zenit
Reinvestesc idea doar primului venit,
Nevindecat îmi caut, în cerc, prima pătrime…

Etern, de multă vreme sub vremuri troienit,
Limanul unor verbe născut să îmi comprime
Iubirea înserată în numerele prime,
Adăugându-i gena din care-am provenit

Mă caut printre forme, dezmoștenit de mine,
Adaug unghiuri drepte trecutelor idei,
Retrag silabe moarte ce vor să mă domine,

Ipotenuza urcă în calea mea și de-i
Analizez puterea prin forța unor dine
Nu reușesc căderea și iarăși mă vând ei…


VIII

Atâta ziuă n-a mai fost nicicând!
La umbra mea voi înflori vreodată?
Istoria va scrie la ce dată
Ne-am amăgit, sub seara ta trecând?

Ar fi destul să te ating? Trădată,
Rememorezi o altă viaţă, când
Aveai doar mărul şi un tei în gând;
De amintiri te simţi mereu prădată!

Uitând ninsoarea unui alt sonet,
Lăsăm în urmă litera să sune,
Etichetăm pictura lui Monet,

Sărim din stea în stea cu sfiiciune
Ca să lăsăm, perpetuu, amanet
Urania, altă dimensiune...


RONDEL ALB

Ningea bătut şi iarna ţesea troiene-n mine
Şi ultimele clipe creşteau din înserare
Şi dănţuiau nelinişti din ce în ce mai fine
Şi cartea sta deschisă la prima-mbrăţişare

Şedeai pe braţul lunii, dar nu credeai că vine
Acelaşi demon mândru intrând în casa-n care
Ningea bătut şi iarna ţesea troiene-n mine.
Şi ultimele clipe creşteau din înserare

Şi întrebări rostite de nu se ştie cine
Şi ochii tăi noptatici spuneau că nu te doare
Şi nu ştiai ninsoarea aceasta cât va ţine
Şi tot atât de sigur părea că o eroare

Ningea bătut... Şi iarna ţesea troiene-n mine...


BALADĂ PENTRU TINE 4

Ţi-aş dărui o toamnă frumoasă şi discretă
Să nu mai cauţi, mâine, un alt fel de amor,
Să laşi „povestea vorbei” să ningă printre versuri
Şi să mă luneci, iară, spre tine, să nu mor.

Îţi va conduce pasul o inerentă farsă
O noapte liniştită de care nu vei ştii –
Şi-n umbra unui flutur cu aripa neştearsă
Va curge înserarea poemelor târzii...

Îţi vei reface contul ideilor pierdute
Cu clipele în care m-ai renegat, să scriu
O ultimă-nserare ce-n visuri mă va pierde,
Iar poeziei mele să îi cioplesc sicriu...

Dar nu se ştie cine ţi-a adormit instinctul
Şi am rămas afară, sub ochiul unui zeu
Să îmi sădească-n suflet o aplecare sfântă
Ce mă va stinge, numai, atunci când voi vrea eu...

În urmă, remuşcarea s-a-ntors să te convingă
Că meritam o altfel de jertfă printre vii
Din care neuitarea să-şi strângă înc-o lume,
Să te păstreze-n mine atunci când nu revii...

Dar mai sunt multe toamne de care să te-nlănţui!
Şi vara asta plouă cu amintiri, pe ram…
În nopţile de veghe, aceeaşi renunţare
Se va întoarce, laşă, când nici nu mai speram...

Dar nu mai ştiu ce ştie acelaşi gând ce duce
Spre înserarea calmă a pasului nestins
Şi-a nimbului ce trece spre mine, nepereche!
În câtă-nsingurare, adesea, le-am atins? –



Acum, că braţul vremii nu are chef de luptă,
Nu mai e timp să cauţi un alt fel de-nceput;
Mai caută adâncul din ciutura cu apă
Să-ţi lumineze drumul ce nu l-ai priceput...

Nu este grav, iubirii să-i cântăreşti iubirea!
Nu se-ndulceşte ura din care ai plecat?
Un gând îţi prinde noaptea şi nu vrea să o scape,
Când râul curge-ntruna, deşi este secat...

Dar mai e mult să umpli o clipă ce ne paşte
Şi umbra ce se ţine după al tău destin;
Reintră într-o mare pe care să te legeni
Şi, regăsindu-ţi drumul, atunci am să mă-nchin...
………………………………………………………
Cu amintiri nu ţinem înflăcărarea vie!
Încă o dată, vârsta iubirii s-a prescris;
Pentru încă o viaţă nu mai e timp să scriem,
Dar va mai fi, şi mâine, o pagină de scris...