ÎN VIAȚA TA RĂMÂN...

Când nopțile îmi sunt la începuturi
Mă tot gândesc la tine, nu adorm,
Iar versurile-mi dau numai rebuturi
Și amăgirea curge... uniform.

Dar ziua mea stă trează înc-o clipă
Și, la beție, o întreb mereu:
De ce atâta ură se-nfiripă
În glasul tău și chiar... în eul meu?

În câtă viață vom cuprinde iară
Acea iubire ce ne dă visări?
Când rănile ni se preschimbă-n fiară
Ne înecăm imaginare zări.

Să fie doar iubirea vinovată?
Acum nu mă rănești, dar nici nu-mi ceri
Să ne privim, sălbatici, înc-o dată,
′Nainte să ne pierdem în tăceri.

De ce nu am lăsat încă un flutur
Să zboare între noi ca ultim dor?
Din calea ta nu fug și nu mă scutur,
În viața ta rămân... să te mai dor.


AR FI BANAL...

... să cad
în genunchi, urmele paşilor
să le ţintuiesc

lumina nu curge decât
reflectată
ca o zbatere a peştilor
într-un lac secat

lampadarele copacilor se vor aprinde-n
fiecare seară
de-atâtea-mbrăţişări

și-atunci...
de ce
să te grăbeşti când şi speranţa
se plăteşte...?


REFUGIAT...

Mamei, in memoriam
... în catacombele poeziei
ascult cântul ideilor
observ poeţii cum îşi sorb versurile

mă retrag într-un colţ al sufletului
îmi dezgrop părinţii
şi îi văd bucurându-se
de tristeţea ce m-a cuprins

nu doresc
să văd altceva
nu vreau să mai aflu decât
noaptea în care
mama
şi-a aprins singură
lumina...


O SÂMBĂTĂ – TOAMNA...

ca niciodată
în sâmbăta aceea m-am prăbuşit în respiraţia străzii
îmbrâncit de plictiseala dimineţii casnice

era o toamnă cârnă, mai scundă
decât
Turnul Eifel,
ce îşi lipea aurul frunzelor
de pingelele trecătorilor

nu se întâmpla nimic, totuşi
plutea aripa unei nesiguranţe
născută din plonjoanele autoturismelor
printre care dansam

se apropia un taur albastru
purtând însemnul
unei
fabrici străine
şi...

... m-am trezit în scrâşnetul
unor şoareci
ce îmi rodeau picioarele patului...


XLII

Fără să caut, am găsit sicriul!
Fost-a pierdut şi fără de adresă,
Ferit de ochii lumii şi de presă,
Făgăduit cândva… Acuma scriu-l…

Fiindu-mi teamă, l-am ţinut în lesă
Filozofând, că numai sunt, eu, viul
Furat de timp, poate şi de târziul
Fundamentat… Îmi rătăcesc o tresă…

Funicular al gândurilor rele,
Fac tot ce e posibil a mă scoate
Fierbinte dintre versurile cele

Flămânde, nedorind să mai înoate…
Funebră Carte… chiar a morţii mele –
Fără speranţă drumurile toate!...


VISURILE...

Dintr-o parte sunt departe
În celaltă prea înalte,
Dar în spate sunt pătrate
Visurile...

Către mare-s numai soare
Dinspre munte vin călare,
Dar 'nainte trec, se pare,
Visurile...

Printre zile... nopţi nebune
Care nu mai vor a spune
Cum de se ascund în rune
Visurile...

Dar când patimile-s treze
Între-atâtea metereze,
Pe cine vor să urmeze
Visurile...?



DE TOAMNĂ...

În toamna asta gălbejită
Mă-ndeamnă dorul să iau mită
Câteva ceruri şi o altă
Chirie pentru noua daltă.

Din noapte-n noapte mă respiră
Gândul cântat pe altă liră;
Mă-ntoarce-n timpurile verii
Când ascultam timpul muierii

Ce mă striga să-i fiu aproape
Între durere şi agape,
Să-i fiu părtaş pe drumul sorţii
Până vom trece calea morţii.

Şi tot aşa, până acuma,
Să-i las destinului cutuma
Primită când voiam a scrie
Pe câte-un fulg de păpădie

Un dor ce îl mai port în mine
Strunjit la vechile aldine,
Rănit de anii ce mă scaldă
Cât nemurirea va fi caldă

Dar am ajuns să mi se facă
Lehamite de câte-un „dacă”
Surprins la colţuri de idee,
Legat prea strâns de altă Fee

Ce mă trimite la postume
Spunându-mi că nu am un nume
Descris în multele silabe...
Poate… aceste versuri snoabe


Mă fac să spun că nici nu-mi pasă
Dacă mă urcă sau mă lasă
Trădat de câteva regrete.
E de ajuns să mă îmbete

Cu versul cult şi noua rimă
Ce mă adună, se imprimă,
Pe fila albă... Cine ştie
Cât voi mai scrie poezie...?