Marian Ilea (25 august 1959, Ieud, judeţul Maramureş) este un prozator, dramaturg şi publicist. Este fiul Ioanei (născută Bizau) şi al lui Grigore Ilea, ţărani. A absolvit Academia de Ştiinţe Economice din Bucureşti şi a lucrat ca economist, după 1989 devenind om de afaceri, patron şi editorialist la cotidianul „Glasul Maramureşului" din Baia Mare. Debutează în 1986 la „Familia" şi editorial, în 1990, cu volumul de proză Desiştea. Colaborează la revistele „Luceafărul", „România literară", „Familia", „Tribuna", „Steaua", „Viaţa românească", „Archaeus" etc. A obţinut Premiul pentru debut al Salonului Naţional de Carte (Cluj Napoca, 1991) şi Premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România (1997).

Cartea de debut, Desiştea, urmată, în 1996, de Desiştea II, cuprinde povestiri şi nuvele legate simbolic, cele mai multe, de satul Desiştea, un miraculos şi labirintic Macondo de Maramureş. Dacă prin amestecul de cotidian şi fantastic atmosfera se apropie de modelul realismului magic marquesian, construcţia narativă urmează mai degrabă un model faulknerian, prin jocul perspectivelor şi al discursurilor, prin amalgamarea planurilor temporale şi dramatizarea naraţiunii.

Pe de o parte, scriitorul continuă cu succes, în nuvele precum Răbojul, linia unui onirism cu tuşe naturaliste, pe de altă parte însă, prin savoarea limbajului regional (naraţiunea este atribuită aproape mereu personajelor, care vorbesc în grai maramureşean), el aparţine familiei de scriitori savant-„populari", înrudindu-se de aproape cu moldoveanul Ion Creangă.

Doar că Ilea este un Creangă trecut prin şcoala de proză optzecistă (mai ales în Călătoria mecanicului-şef de echipă Giorgioiu Constantin în tri ţări sau în Scrisori), având predilecţie pentru un anume tip de personaj, de psihologie şi discurs: omul simplu, de la ţară, în primul rând orgolios, atent să nu se facă de râs, deştept (intuitiv), poate chiar viclean sau prost (neinstruit), inocent, încercând să se adapteze şi să înţeleagă noua realitate (a societăţii urbane şi „civilizate" din perioada de după 1944) prin intermediul unei percepţii de ordin arhetipal. „Magicul" rezultă tocmai din această perspectivă a personajului-narator, care priveşte lumea cotidiană, banală, „reală", desacralizată, cu ochii miraţi şi neîncrezători ai unui primitiv (calitatea de excepţie a prozei constă în „primitivitatea" limbii personajelor, înţelegând prin aceasta caracterul ei de limbaj „prim", netrucat, ingenuu, viguros). Limbajul este de fapt adevărata lume creată de scriitor, extraordinară prin vitalitate şi prospeţime, unică, probabil, în literatura română contemporană.

Piesa de teatru în trei acte Ariei (1997) este o încercare ambiţioasă de teatru în teatru, bazat pe principiul ambiguităţii, al lipsei de unitate şi consistenţă a personajului, a timpului şi a spaţiului dramatic. La lectură, piesa pare totuşi destul de firavă ca structură dramatică, lipsindu-i autentica forţă beckettiană a absurdului, spre care doar aspiră.

Trei cărţi ale lui Ilea ar putea foarte bine să aparţină oricăreia dintre literaturile central ori est-europene: Povestiri din Medio Monte (2000), Casa din Piaţa Gorky (2001) şi Vacek (2002). Ele sunt legate de destinul orăşelului Medio Monte, situat în Imperiul habsburgic, oraş probabil ceh (sau românesc), eteroclit etnic, locuit de cehi, unguri, români, albanezi. Poveştile alcătuiesc o mică trilogie, un fel de cronică anonimă a oraşului, scrisă cu talent şi cu acel al şaselea simţ lingvistic atât de caracteristic autorului. Spre deosebire de povestirile „desiştene", câteva prea încărcate, stufoase, povestirile despre Medio Monte au un fel de rigoare, o limpiditate a fantasticului. Farmecul lor special rezidă în „atitudinea" narativă a autorului, care, mimând ingenuitatea şi detaşarea, se preface că nu-şi cunoaşte personajele şi le lasă, inclusiv atunci când vorbesc, de capul lor. De aici învăluitoarea ironie, parodia tandră din aceste povestiri.

Volumul Povestiri din Medio Monte cuprinde nuvelele Gravimetrici, un mic roman de formare a „eroului" Lutz Korodi, inventatorul unui aparat pentru măsurarea gravitaţiei pământului, şi Memoriul lui Vasile Duminică, o scurtă cronică subiectivă, „cârcotaşă", a oraşului (autorul memoriului se crede un veşnic persecutat). Gravimetrul conţine două mari planuri temporale, bineînţeles ambiguu manevrate, cel al prezentului - povestea inventatorului (când realistă, când fantastică) şi poveştile, colaterale, ale altor „cetăţeni" din Medio Monte, şi cel al trecutului, incluzând povestea întemeierii oraşului de către personaje miraculoase, care revin ciclic din timpul mitic în cel istoric (Leopold I, Gerard Lissabona, Jean Rabol).

Casa din Piaţa Gorky este un roman atipic, alcătuit din câteva povestiri-arce de cerc, aflate pe aceeaşi circumferinţă simbolică şi „subîntinse" de mai multe personaje. Temele dominante sunt raportul dintre sexualitate şi moarte, dintre masculin şi feminin, dintre ceea ce trece şi ceea ce rămâne când e vorba de viaţa socială. Structura narativă se particularizează prin înglobarea, în naraţiunea propriu-zisă, a unor rapoarte, cereri, procese-verbale, ordine administrative, proteste, scrisori oficiale sau particulare. Practic, aceste pretinse „documente" nu se delimitează de „naraţiune", de aici şi aspectul eclectic, de cronică, scrisă când de un narator impersonal, anonim („autorul"), când de personaje.

Mic roman de aproximativ o sută de pagini, Vacek este o parabolă despre bine şi rău, înţelepciune şi nebunie, credinţă şi necredinţă, dragoste şi ură, de un farmec şi o poezie discrete. Cartea se construieşte concentric, pe mai multe planuri, dar urmând trama unui destin eristic, al iubirii, al jertfei şi al credinţei în aproape, care se opune celuilalt destin, al necredinciosului, un Iuda avid de putere pentru că este slab şi îi persecută pe ceilalţi simţindu-se persecutat. Acţiune propriu-zisă nu există, doar mici întâmplări cotidiene peste care pluteşte bănuiala unei conspiraţii, dialoguri mărunte şi pline de tâlc, amintiri din copilărie, fragmente de cugetări, rapoarte de activitate către ministrul de Interne de la Budapesta, diverse depoziţii şi note informative. Aceste texte, transcrise cu italice, pentru a delimita discursul auctorial de relatările unor naratori întâmplători, mimează şi subminează stilul juridic-administrativ, dar şi neorealismul optzecist, printr-o implozie de poezie aproape suprarealistă.