b capsaLiniște

O liniște adâncă acoperă pământul.
Nici tril de păsărele,
nici foșnet de frunze căzătoare,
nici râset de copii.
Vântul se odihnește.
Greierii cântă prin cimitirele
unde nu plătesc chirie.
O barcă de hârtie,
neclintită, așteaptă valurile,
parcă-s de ciment.
În depărtare, furioase fulgere sparg liniștea.
Inima tresare speriată
de doamna în negru,
cu voaletă și baston de abanos.
Un spațiu imens între pervazul ferestrei și tăcerea de-afară.


Trecutul - un altar sfânt,
Viitorul- iluzia fericirii sperate,
un tărâm al făgăduinței.
Prezentul! O rană deschisă
cu cheile indiferenței
zgomotoase, obraznice, mediocre.
Pasărea Colibri aduce picătura de viață curată
într-o lume însetată de pace și de Apa Vie.
Dacă fiecare ar face la fel,
Paradisul pierdut ar reveni
și ar alunga vorbele așezate
în vitrina cu minciuni.
Adevărul n-ar mai sta ascuns în întrebările fără răspuns.
E-atâta liniște, încât aud cum moare Timpul!
În  adâncuri, monștrii veghează!


Vremuri austere

M-așez pe scaunul Timpului…
Are un picior rupt!
E gata să mă arunce în groapa
Cu pereți capitonați.
Acolo e mai convenabil,
Nimeni nu cere chirie.

Mi-e foame de lumina pură.
Nici ziua nu mai e cum a fost.
Trebuie filtrată de virușii din laboratoare,
Unde se lucrează la foc continuu.
Prea mulți flămânzi pe rotundul
rătăcitor printre stele!

Singurătatea palpabilă cu tristețea ei,
Ca un lichid lipicios
Intră în toți porii.
La început te temi de ea,
Apoi devine necesară,
nu-i chiar așa de rea!

Doamne, noroc că prostia nu doare!
Ce s-ar face ea în aste spitale
Pline de viruși, de “boale”?
Cine s-ar mai roti prin ministere?
Cine ar mai avea atâta putere
Să schimbe legile după a lor vrere?
Ehe, vremuri austere, vere!!


Cu medalii

Stafidite boabe
Legănate de vânt,
Spălate de ploi,
Poleite cu praf,
Niște Nimicuri
Frământate de mâini noduroase.

În turnul cu pereți mucegăiți
Pendulul doarme uitat de vreme.
Nimic nu mișcă.
Țiuie liniștea de atâta liniște.
La fix, clopotul măsoară nimicurile
În fâlfâit de aripi
De bufniță speriată.

Nimic mai mic decât nimicul.
Fără formă, fără fond,
Dar cu orgoliul de a fi stat
Lângă alte nimicuri importante,
Cu medalii…aranjate!


Osândă cerească

Plânge universul de-atâta păcate,
Totul în jur miroase a moarte.
Tună și fulgeră Sfântul Ilie,
Mișcă din țâțâni munții, pe la chindie.

Șiroaie, râurile-nvolburate curg,
Din calea lor și pădurile fug.
Zguduie pământul furtuna lui Hogaș,
Crapă și asfaltul la noi în oraș.

Digurile rupte-s de potopul cel mare,
Aleargă nebune bietele fiare.
Nimeni nu scapă de furia naturii:
Nici arca lui Noe, nici temutele furii.

Norii atacă  cu grei bulgări de gheață,
Lovesc fără milă din spate, din față.
Mașinile înoată pe drumuri de ape,
Urcați pe capote șoferii se-nchină să scape

Din brațele morții ce vine-n cascadă
Cu  case, cu trunchiuri. Cumplită paradă!
O, tu Eol, vânt furios pe oameni, pe case, pe câmpuri,
Slăbește a ta putere!  Grele sunt aceste timpuri!

Valuri de apă spre noi cerul aruncă
Să spele păcate și crime, poruncă
De la Domnul, sătul să tot ierte
Și să-i ajute mereu, mereu
Pe păcătoșii cu nesfârșitul lor tupeu.

Vrut-a el să pedepsească
Toată seminția omenească
Cu osânda lui cerească?!


Te-am cucerit

Azi am o întâlnire importantă
cu el,
doritul de multă vreme.
De la distanță îi privesc măreția,
sufăr că nu-l pot cuceri.
Înalt, puternic,
cu o semeție aparte,
pare inabordabil.
Mă-nebunește părul lui grizonat,
visul fetelor de liceu.
Azi sper să-l pot atinge,
să mă conving
că inima lui nu-i de gheață,
că i-o pot topi
cu iubirea mea dintotdeauna.
E atât de frumos
învăluit de lumina soarelui,
încât îl voi îmbrățișa cu pasiune,
ca un alpinist îndrăgostit.
Fii gata, iubitul meu Mont Blanc!
Astăzi vei fi al meu
și doar al meu,
cu stâncile tale colțuroase,
cu ghețarii tăi veșnic albi,
cu norii de vată care te ascund
privirilor lacome.
De pe Aiguille du Midi
îți voi admira toată măreția
și voi fi fericită că,
în sfârșit,
te-am cucerit!