traducere de Adela Iancu
De-acum în de-astea mă bălăcesc, chiar dacă învăţăturile n-au vorbit despre nici un fel de permisiune de înot, de a pluti, eu, persoana întîi singular, care din inimă urăsc apa, incluzînd pînă şi apa de robinet, nu mă ştiu prieten cu asta, nici îndeajuns elementului meu vital, căci în mod blamabil optzeci la sută din corpusului meu îl reprezintă, chiar esenţa comparabilă, în care spiritului abia dacă i se acordă nouăsprezece la sută, luînd în considerare funcţionarea rinichiului şi ovulului meu, asta fiind tocmai pizda maică-mii, nu mă ştiu producîndu-mă în nici un fel de campionat weissmüllerian de înot, nici măcar atît, adică cu nimic, care ar vieţui într-un mediu vîscos-alunecos,
căci astea nu sunt elemente corecte, nu merită să constrîng experienţa realităţilor mele în carcasa-mi pieloasă, nemaivorbind de cele spirituale...
- Şi treceţi cu vederea, permanent sunt distras, asta aşa-i, dacă în fluvii de litere îmi constrîng constipatiile mentale... Dar măcar dumneavoastră le citiţi şi le-nţelegeţi, dacă vreţi.
În mod bizar, nici un pic nu sunt reci aceste băltoace! Nici măcar pula n-o zgîndăresc!
Uneori îmi bag piciorul, întîi stîngul, apoi ălalalt, eventual gîtul, cu babetă cu tot, dacă înclinaţiile instinctuale mă frecangesc, desigur cu precauţie, cam asta numesc eu bălăceală!
De prea mare prietenie umană ne e temperatura, aprox. 36 grade Celsius, mai ales mîlul – mocirlă – cum îi zice pe-aici, mare plăcere, mie mi-ar plăcea multe altele, pînă la extremă, dacă aş avea ocazia de aşa ceva. Da’ ce mare brînză!
Căci suntem creaţi pentru a ţine măsura. Dumneavoastră aţi zis şi eu accept! Deocamdată, Mestere...
În schimb n-avem nici măcar un decaLoire, construcţiile pe care le botezăm castele sunt mai sortite surpării chiar decât încrederea noastră de sine. Cam în astea ne veselim, foarte foarte încrezători.
- Stimate Profesor, am visat cîteva decagrame, absolut pe gratis, revenind.
Realitatea e însă mult mai prozaică: mă străduiesc a-mi întări infimul ce se iţeşte în partea-mi inferioară, întrucîtva printre mult prea stilizatele vodci pravoslave, în compania unei preafeciorelnice muze rembrandtiene locale, faţă în faţă cu gara şi cu frumoasa speranţă a viitorului meu.
Sper ca în curînd să reuşesc a întregi prea preţuita cutie poştală cu darea de seamă a experienţelor monumentalelor futaiuri!
- Mare onoare mi-a făcut bunăvoinţa Dumneavoastră dintotdeauna. Să vă gîndiţi din cînd în cînd la mine, sau (şi) spre mine! Rămîn !
În speranţa răspunsului, post-restant, veşnicul şi credinciosul Dumneavoastră discipol...
Fidelius.
Ka. 1990, 2 martie”
„P.S.:
Trei martie (3).”
Amintiri mai vechi i-au venit în minte, creionul chimic care trebuia lins calumea, ca să scrie ca un stilou, ca cerneala, cît că părea chiar adevărat, aproape că movuliul cernelei s-a revărsat pe hîrtie, mai exact, naiba ştie să concretizeze: albăstreală sau movuliu, în schimb, ce nevoie ar fi fost să se ocupe de lucruri mărunţele, într-o lume inventată de daltonişti sau a daltoniştilor, ca de altfel multe altele din acea prea regretată, - deodată i-a trăznit în minte societatea lingătorilor de cerneluri, a funcţionarilor, poştaşilor, hornarilor, a cititorilor de contoare electrice, a acelor zîmbete prea amar cunoscute amintind obligatoriu de culoarea cadaverică a unui hoit găsit într-o dimineaţă cîndva pe malul unui lac, de sărmana Vilma, pe care valurile de-un juma’ de cot au împins-o pe mal chiar lîngă cortul lui, cu trei zile şi jumate înainte de răsărit de ziua Sfintei Ana, pe 22 iulie, la începuturile temporalismului propriu relativ, pe malul lacului Sf. Ana, chiar acolo, în anul lui Dubcsek şi în anul gagiilor parizieni, în acel loc, unde somoneilor le plăcea mămăliga cu miere si pielea găurită-n ceaunul de tuci, dar şi fragedele ciuperci amare îmbîcsite de aroma brînzei, căci întotdeauna somoneilor le plăcea tot şi toate, de aceea au rămas pitici, în opoziţie cu mai marii lor părtaşi de soartă, cu simpli somni, simandicoşi, cărora nu le plăceau chiar toate, nici chiar Vilma, şi nu îndrăzneau să meargă atît de departe într-un mediu bine măsurabil, ca cei de-un sfert de cot, unde prezenţa motivată a lingătorilor de cerneală era de necontestat, sub apă, apoi încoace şi-ncolo, precum şi-n nestire.
În vremea aia somoneii aveau limbi cerneluite, relativ cam asa, hrăpăreţi, ţepoşi, prea gustoşi şi pre – sau imprevizibili!
A lins vîrful creionului grăbindu-se să facă un punct în mijlocul relativ al frunţii. După o mică pauză a încercat acelaşi lucru şi pe dosul relativ al pumnului, cam pe mijlocul lui, a-ncercat de mai multe ori, fără succes.
- Futui, creionu’ ăsta-i inventat pentru mîrlani, pariem?
S-a simţit ciudat, ca un înfocat spectator la finalul unei opere verdiene, unde nici după trei înjunghieri primadonnul şi primadonna încă tot nu izbutesc să dea colţul, doar tralala şi scîrţa-scîrţ, cît timp primbalerina în chiloții-i de nylon preapudrat se răsuceşte-n harabagitele ei elipse în faţa fundalului multifuncţional, legănîndu-şi aiurea lipsa de creionaş chimic.
În schimb, spectatorul savurează-n extaz arta raţionaaaaală.
- E-un pulalău cumsecade ăst profesor, merită o scrisoare intelectual cunnilingulusiană, în realitate ar merita chiar două, ba chiar mai multe!
- Profu’ merită oricîte scrisori, că merită! gîndi în sine Fidelius.
După cîte-şi amintea, el nu mai primise niciodată de la nimeni aşa ceva, cu excepţia omagierii verbale aduse de profesorul de desen la intrarea în Organizaţia Naţională a Tinerilor Comunişti, care în viaţa civilă a fost un paria, interzis în regiune fiind episcop greco-catolic sfinţit la Vatican, mai ’nainte ca întortochelile istoriei să-l confirme în funcţia de purtător de cuvînt al Comisiei Regionale de Rămas bun a Organizaţiei Pionierilor Comunişti.
Gîndind profund, s-ar cuveni eventual transcris cu pixul, sau poate cu stiloul ca să nu pară atît de ieftin textul scris cu creion. Căci urma creionului, ca şi veşnicul adevăr, se pot şterge cu radiera şi-n multe feluri îşi pot găsi aplicabilitatea...
- Desigur, comportamentul, respectul, ce substantive retrograde! Sau oare-s atribute? – dar în asta nu era destul de sigur, după cîteva vodci asta-i oricum total indiferent, după cîteva vodci homoloidul raţionează orice, cum vrea.
- Cum de altfel şi înainte de cîteva vodci!
Căci comportamentul şi respectul în propriul lui înţeles sunt atribute de loc, ale acelor locuri unde s-a întîmplat ceva, s-ar putea întîmpla sau poate se va întîmpla... Poate el, poate altul, sau un fel de futai diabolic...
S-a uitat pe fereastră cu un aer sărbătoresc, cît se poate de personal, în unghi de 180 de grade, din punctul de vedere al teoriei literaturii în dublu unghi drept, s-ar putea spune, la clădirea lungă şi banală din faţă, ale cărei colţuri au fost rotunjite în mod vizibil de vînt, la geanta nedisciplinatului călător ce periodic se bălăngăne, la urma cîinelui vagabond şi marcajul propriului lichid corporal, prin urmare la tot ceea ce „timpul” – ca nume, tratează ca fapt general, care la rîndu-i poate genera fără a vătăma, neutru, fără a aduce nici un fel de semnificaţie mediului.
Privirea ar fi dorit să-i fie mai degrabă după clădire, presupunînd că acolo-ar fi trenuri, pline de bude turceşti în care te uşurezi pe vine şi-n care controlori şi şefi la cuşetă, în aţipirea lor, pun la cale presupuse felaţii. Călători încolo şi-ncoace sau cam aşa ceva.
- Eşti atent, gîndăcelule? Bănuieşti de cît de departe vin?... – arunca-se un ochi complice pe malul celălalt al mesei.
- Da’ pe naiba, n-ai cum să ştii, căci de atît de departe, de unde nici pasărea nu bănuieşte, că de unde pînă unde, nenorocita n-are din perspectiva-i geografică ceea ce se numeşte simţ sau simţire, - căci şi pula noastră tot aia-i. Dacă poate deja zbura şi înfuleca şi inconştient să-i fută creierii aproapelui său, după unii ca un exemplar monogam? Pasărea, din puternica-i conştiinţă îşi face zborul doar aşa într-o doară, savurează peisajul ce pe sub coadă i se perindă, dispariţia şi veşnica revenire a obişnuinţei, sănătoasa şi comestibila problematică interentitară, de-asta-i pasăre sau ce naiba, nu-i trebuie ei ergonomie sau agronomie şi aprofundate studii sufleteşti post-graduale, pricepi, gîndăcelule? Zboară dacă vrea, dacă nu, atunci coboară sau pleosc, eventual cotrobăie în subzistenţa existenţială!
- Şi mie-mi place priveliştea de sub coadă, după caz schimbătoare, după caz întotdeauna aceeaşi: fag, cedru sau eucalipt, cînd parfumat cînd mirositor, cînd nimic.
Atît de simplu e, atît de multe păsări mişto şi peregrinări arhetipale în toate părţile, favoriţii amicului meu Sf. Francisc, aruncînd mărunţiş la picioarele mulţimii cu ciocuri, şi vă rog să mîncaţi, ale mele vrăbiuţe, ai mei şoimişori, vulturaşi, creşteţi mari pentru mine şi pentru crezul meu, pentru identitatea şi a mea soartă şi fără-de-soartă... Deci nu trebuie imediat să faci pe tine... înţelegi?
- Acesta este un loc corect, pare să fie o adevărată alinare animalieră... A tăcut în amorţire.
- Obişnuieşti să ai păreri, dacă pot să-ntreb? Ştii tu gîndăcelule ce-i aia o alinare animalieră? Şi simţire de viaţă? Şi sociocoeducaţie? Întîmplător reflex condiţionat, disfuncţie neurovegetativă, criteriu antropocentric? Aşa-i, cîte şi mai cîte naşpa şi întortocheate esperantistice expresii. Şi pentru ce pula?...
Sper să nu te fi jignit în patriotismul tău local?
- Nu bişnuiesc să port aşa ceva, că mă cam taie şi-n futere, mă mănîncă. Ba nici sutien, că şi ăla mă cam taie şi mă mănîncă-n futere, mai ales sufleţeşte, pă partea curistică a plămînului. Şi nu pot fi nici măcar pă supărăceşte! Şi ăla obişnuieşte să mă taie, chiar acolo unde nu am interes... Io nu sunt pă supărăceşte ! Io sunt! Şi pentru mine dar şi pentru tine si pentru altii, doar să mai am şi io ceva profitabil, egzact aci, văzutu-l-ai, nene ? – zise făcîndu-şi un semn între picioare.
Fidelius s-a mirat, însă avîntul nu i-a dat pace.
- Şi ştii, în imediata depărtare, chiar acolo curge Sena, mult căcăţel de turturici numit guano trebuie să calci dacă treci podul spre Notre Dame, la dama noastră, înţelegi, la pizdurica noastră, e un loc serios, pricepi? Foarte multe cărămizi din toate părţile, ca să zic aşa, din fiecare parte metri cubi zidiţi de bordeie sacrale. Aşa-i zice, nu-i vorbă, mare scofală. Şi atîta istorie-i acolo, complet pe gratis, ca să zic aşa: în jetoane, ca un fluieră-buzunare sîmbăta la talcioc, c-ar ajunge şi la juma’ de lume, apăi cîţiva paşi mai încolo e centrul Pompi, o amărata fabrică de salam, une grande maladie, înăuntru locuieşte grandioasa conştienţă şi inconştienţă: Picasso Picassovici, Brâncuşi, Rouault şi ceilalţi Rouaulţi, Beuysşii, Malevicsişii şi Mîinevicii, şi oricare alţii, şi toţi ceilalţi minciunoşi, şi trebuie să ştii că şi Voltaire locuia undeva pe o altă străduţă, un pic mai încolo pe stînga, dar aproape vis-á-vis! Sigur, normal că ştii, şi Villon Villonovici, Sartre Jean Paul, şi mai ales Vladimir Ilici Balzacovici, nu-i aşa? Pricepi, nu? Mama, cu-adevărat tipi coioşi!
Fidelius măsura din priviri proeminenţele pulovărului din faţa lui, uneori instinctual îşi rotunjea mîinile după forma văzută...
- Cîte nume cunoşti! – se-ndoi aceea. - Mai dai o
vodcă şi un pachet de ţigări? Apăi o rezolvăm cumva cu ale noastre ...
Tăcură o vreme.
- Aşa-i că ăştia toţi îs nişte frecangii? Şi celebri?... sau aşa ceva?... Umblă vorba că numai ei pot locui o veşnicie în muzee ca Mona Lisoaiele şi infiniţii Dracula sau Elvis Presliurile?...
Veselindu-se puţin nesigur, urmărind din colţul ochiului dute-vino-ul taxiurilor, asigurîndu-se că e la locul potrivit:
- Aici sunt, de exemplu, trenurile, mersul timpurilor, formele palpabile ale transcendenţelor, ale comercianţilor de bocanci, imaginare peregrinări sufleteşti ale ronţăitorilor de covrigi, şi cine mai ştie cine şi ce...
Nu s-a grăbit.
N-a venit ca să se grăbească.
- După tine asta-i important? – întrebă bine-dispusă, puţin distrată, cea cu pulovăr – totdeauna trebuie să voroveşti ceva ca să meargă timpul – şi, pipăindu-şi nesigură proaspăt hidrogenatu-i păr, apoi părţile de mai jos de şold, cotinuă:
- Nu ştiu, da-ntreb, să vorbim dacă tot vorbim. Că mie mi se place aşa ceva, că vin oameni şi vorbesc la creierul capului meu, şi privesc fereastra, şi-s aşa de finuţi, şi ştiu atîtea nume. Că nu trebe să meri imediat să fuţi la infract şi să suji pula la-ntreg oraşu’ şi trebi d-astea. Şi chiar totul. Asta-i chiar bine şi nu trebe să meri imediat, da’ dacă trebe, trebe! Şi dacă tot ai venit, atunci cu siguranţă eşti aci. Tutifruti, mâncaţ-aş!
– De ce n-ai vrut să rămîi acolea pe-unde-i fi fost? Aşa tîmpitizat nu poţi să fii, mă! Tare important motiv tre să aibă asta, a ta returnare! Că acolo departe, sigur că totu-i măsline, să mă prind p-o juma’? După mine pe-acolea ghiulelele de ceasuri zîmbesc, şi te-agăţesc internaţionaliceşte: - bun diminée dragă tovarăşule, domniţoaie şi eccetera! Şi e frig şi pică-n stăşini, opt bani e kilu de cartofi, eccetera... Adevărate horoscopuri, şimaiştiuioce... Şi nu-i şase făr’ un sfert, de fapt chiar atîta... Şi tre să meri mintenaş, şi să le-o faci una-ntruna, de gură cască, şi numa’ faine să spui atîtor Făţi frumoşi şi impotentişti, adică cam de-astea...
La asta n-a putut răspunde.
Şirul întrebărilor simple l-a lovit drept în spinare, şi dacă ar fi avut chef să umorizeze, ar fi citat una dintre spusele sale favorite: „... în acel spătiuc care în general începe pe-acolo pe-unde-i curu – şi-şi pierde nobila-i denumire”...
Parcă ar fi simţit ceva, s-a zgribulit puţin, pipăindu-şi şezutul fermecat, făcîndu-se că profundă-i nedumerirea proprie, mîngîindu-şi cu cealaltă labă vîrful ciocului.
- Eşti atent, gîndăcelule? Locuieşti pe-undeva, nu-i aşa?
Şi-a scormonit din buzunar o rolă de hîrtie igienică, anunţînd printre crengile bradului prea frumoasa şi reuşita inscripţie „Bon Noël”, şi „Société...”, restul era cam indescifrabil, discret aplecîndu-se sub masă o umplu cu zdravene cantităţi de muci, apoi cu mişcări exersate făcu un golomăţ şi-i dădu drumul să pice de-a lungul piciorului în neant.
- Hai mă, nu fă d-astea, cum să nu fiu pe-undeva, eu aci sunt de la Traian, cu buletin, mi-s acasă cum se cade, şi mîine tot aicea ne coim? Pare-mi-se că tu eşti undeva altundeva în ăst loc. Undeva prea prea. Şi dacă n-ai unde mere fix, atunci merem minten, numa’ tre luată pileală, rogu-te, ş-apăi minten. Ş-apăi tătu-i după program. Săru-mîna, mă rog frumos, ş-apăi tătu-i de-a fi okei.