Dorul

Chemat pe nepusă masă, în casă, dorul
Rupt de realitate și blând precum  zborul
Pășește încet grijuliu, ca un pui din găoace
Fără să știe în timp, viața ce-i coace.
Stă în dilema eternă a firii
Frumos în gândire, precum trandafirii
Așteaptă pe cer să răsară o stea
Suavă și albă la piele, ca dragostea mea
S-o ducă pe culmi de plăceri vinovate
În timpul ce macină grijile toate
Odihnă să n-aibă nici zi , nici în noapte
Sub cerul etern ce vorbește înșoapte

Utopic, de zile senine , cu drag și iubire
Adânc prins în inimi, cu sfântă simțire
Pe veci rotunjind iubirea din noi
Eternul ce-i unul format din noi doi.

Stare

Dincolo de singurătate, cam nedorit sosită
Stau ca la pândă gânduri oprite în orbită.
Sub pavăza ideilor rămase-n aer, cu urmele pierdute-n timp
Se ascute neputința schimbăriilor  ca norul care  plouă în orice anotimp
Ori cum pământul -și pierde bulgări cu trist alai la buza gropii
La marea trecere, cu lacrimi și regrete în șoaptele sfinte ale popii
Iar tu  rămân tot viu ,înalt și blând, acolo și-n neunde
Cu liniștea dorită-naintea căderii tristeții între secunde
Pe plaiului fără nopți și ierni geroase, dar cu ceva zăpezi tihnite
Pacea să-ți răsară, cu pași repezi să-ți șteargă idealurile cernite
Cenușa lor s-apună în fântâna timpului ce vine
Dospindu-și alte vieți,cu oameni buni și timpuri mai senine.

Rugă

Stăpânul zilei e din nou buimac
Îl trec toate sudorile, o dată cu zorile
Lumea spumegă de supărare și sictir
 Mulți ajung prea devreme în cimitir.
El nu ține seama de-i bună o țară ori alta
Pentru toate, vijelii, ploi, necazuri, o baltă
Ce bucură zeii din înalturi ce-și bat joc de noi
Lastare jalnice, lași, bolnavi și lacomi
Toți ne- am transformat în animale înecate-n patimi.
Stăpâne-al zilei, deși locuiești prea sus
Dă-ne un pic de bine, pomană în numele lui Iisus.

Asta e

In lumina lunii sterpe
Gândurile stau și-s bete
Ca într-un marasm deplin
Strâng din dinți și-apoi suspin
Tot ce n-am putut să fac
Îmi dă iama iar prin cap
Stau lucid și cuget greu
De ce nu m-am născut zeu
Ca nimeni să nu blesteme
Port cu mine doar poeme
Așteptând s-adun în ele
Doruri pentru zile grele
Să trăiesc viața întreagă
Bucurii, necaz, grămadă
Și cu zâmbete pe față
Zile, noapte, frig ori ceață
S-ajung la capăt de drum
Îmbrăcat într-un costum
Primenit și mulțumit
Că-n sfârșit, iar am murit.

Din copilărie

Seara, înainte de sclipirea stelelor
Jiul curge năvalnic între maluri
Un domn al anotimpurilor nepereche
Dezleagă deîndată zvon de triluri împrejur
Dinspre apus, de unde soarele–și ia somnul.
Parcul pustiu e plin de glasuri paseriforme
Noaptea căzută ca o cortină le adăpostește
În jur, doar pacea tăcerii înșirată pe masă
Alungate din noapte, rebegite din ziuă
Săruturi cu duiumul se împietresc în poartă
Știu ele ce știu, în liniștea cosmică, urmarea.
Visele lor își continuă plimbarea, în sus
Spre îngerii de prin biserici rânduite-n pace
De unde infinitul devine mai aproape
Și așteptând urmarea, chiar și el tace.


Un fel de psalm

De dincolo de spații, de unde apar norii
Plutesc în cerul alb, ca niște zei, cocorii.
Se-ntrec în volte largi, se-adună și își cântă
Delirul zborului în pantă, ce ochiul îl încântă.
Nimic nu tulbură Lumina, e ziuă și e bine
Și toate curg cum trebuie, nu par să se termine
Vegheat din ceruri ample, aici, între pământuri
Te apleci cu umilință și mulțumești prin gânduri
Luminii ce-nconjoară și-i pentru toți egală
Care-n florește-n suflet, pomi și-n orișice petală
Cu adevăr în minte, în inimă sau trup
Și cu credința vie, sătui bătrâni de umblet
La margine de drum, sau la sfârșit, se poate
Lui Dumnezeu, smeriți, să-i mulțumim de toate.