Al. Philippide, poet, eseist şi traducător a fost fiul lui Alexandru Philippide, cunoscutul lingvistic şi profesor universitar ieşean, autorul unor lucrări de importanță capitală (PRINCIPII DE ISTORIA LIMBII şi GRAMATICA ELEMENTARĂ A LIMBII ROMÂNE, 1879), care a lucrat cu multă dăruire vreme de opt ani la DICȚIONARUL LIMBII ROMÂNE al Academiei Române, academician fiind şi el, la fel ca fiul său.
          Al. Philippide, membru al Academiei Române, la fel ca şi tatăl său, si preşedintele Secției Literare a Academiei, premiat cu Premiul HERDER in 1967, a fost un poet oarecum singular, un Robinson "cu insula în sânge", aşa cum singur s-a numit, un poet ale cărui monologuri meditative, prin adâncimea lor de gânduri şi de idei, nu par deloc a atrage atenția căutătorilor grăbiț de forme noi ale expresiei,  preocupat fiind o bună parte a vieții lui creatoare, cu pătrunderea şi trecerea în forță prin labirintul intortochiat al esențelor tari ale lumilor interioare.
           Volumele sale de versuri, în ordinea apariției, sunt următoarele: AURUL STERP (1922); STÂNCI FULGERATE (1930); VISURI ÎN VUIETUL VREMII (1939); MONOLOG ÎN BABILON (1967) şi VIS ŞI CĂUTARE (1979), postum (o plachetă de versuri cu 18 poeme scrise între anii 1939 şi 1978).

           Ca traducător, poetul Al. Philippide a tradus din lirica universală Baudelaire (FLORI ALESE din LES FLEURS DU MAL,1934), precum şi din opera unor poeți germani (Holderlin, Novalis, Moricke şi Rilke).
          În ceea ce priveşte ultimul volum de versuri semnat de Al. Philippide în anul 1976, MONOLOG ÎN BABILON, ultimul volum antum, nu credem că poate fi vorba despre vreo noutate izbitoare care să vizeze modificarea mijloacelor de expresie sau conţinutul substanței poetice, ci din contră, volumul defineşte un profil de poet care şi-a format de mult drumul său impunător în lumea lirică, prin creațiile sale maiestuoase şi egale în profunzimea relizării lor.
          Lucrul acesta, fidelitatea față de propria structură formativă, constituie dealtfel condiția de bază a unei personalități marcante.
          Daca în volumele anterioare, AURUL STERP şi STÂNCI FULGERATE, măestria poetică a autorului nu se defineşte în totalitate, odată cu volumul VISURI ÎN VUIETUL VREMII, expresia poetică a lui Al. Philippide începe un anumit grad de relevare.
          Astfel, într-o pornire direcționată de experiența lui romantică şi de cea expresionistă, poetul încearcă acum acea detaşare de contingent, de lumea exterioară, construind o lume proprie visului, o lume a visărilor sale. Poetul, prin erudiția lui deosebită, se cufundă acum în sine, întorcând pe-o parte şi pe alta misterul nemărginirii raportându-l la propiul său eu, un eu dotat cu acea forță specială de a crea acele lumi fantastice insolite şi pline,în acelaşi timp, de o vitalitate ieşită din comun.
          Bunăoară, prin acele stranii "născociri copilăreşti" prin care nişte ființe, la fel de stranii, călătoresc pe mări şi pe oceane spre acele ținuturi tainice în care domneşte tăcerea şi rostirea cuvântului este interzisă, urcă şi coboară, coboară şi urcă pe acel "vălmăşag de scări" care duc şi se întorc înspre şi din înălțimile cerului (O ÎNTÂLNIRE CIUDATĂ), continuă şi-n volumul MONOLOG ÎN BABILON, (1967).
          Cele mai multe poeme capătă acum o construcţie oarecum narativă, prin care sunt imaginate o serie de întâmplări la fel de ciudate, întâmplări ce propun o finalitate etică şi parabolică, dar mai ales un traseu deosebit de chinuit al acelor veşnice "căutări rebele".
          Această stare de vis, la Al. Philippide este o stare fundamental romantică ce-şi are originea într-o insatisfacție de ordin ontologic, într-un moment de supremă încordare lirică, în însăşi poezia în sine, poezie care, prin intenţia ei primordială ciocăneşte la porțile necunoscutului, cu scopul sondării acelei "lumi dinăuntru a inimii profunde", vorbele poetului.
          Astfel, poemul liminar, introductiv volumului, se intitulează la modul simbolic CĂUTĂTORUL, care nu este altceva decât acel om modern supus unei meditații faustice lucide, torturat totodată de acele mari întrebări existențiale neistovite, dar amarnic de ostenitoare: "Ai dat cu tifla ticăloasei sorți, / De-amenințarea ei nu-ți pasă, / Şi-n timp ce spargi absurde porți / Nici o sfială nu te mai apasă / Şi când din lungi peregrinări / Te-ntorci pe căi de raze şi de unde / În lumea dinăuntru a inimii profunde / Tot mai găseşti acolo întrebări"(CĂUTĂTORUL).
          La Al. Philippide, erudiția lui deosebită capătă o funcție poetică ce simbolizează acel indiciu actual al unei puteri spirituale care implică întregul bagaj a ceea ce urmează a fi negat întru crearea unei noi ordini umane.
          În felul acesta, nu întâmplător, pe de altă parte, poetul frecventează datele culturii clasice, nu nişte termeni livreşti la modă, motiv pentru care, în explorările sale onirice, el se echipează cu "harurile rădăcinii grece", cu acele reprezentări clasice ale condiţiei umane din cultura antică, impunând la modul obsesiv nişte permanențe la fel de obsesive, drept motive lirice cu privire la raportul dintre om şi univers.
          Totuşi, titlul volumului, împrumutat de la unul dintre cele mai reuşite poeme ale sale, trebuie interpretat cu o anumită prudență. Poetul se află în Babilon la modul aparent, motiv pentru care, aproape fiecare poem începe cu acea desprindere din contingent, despre care vorbeam mai sus, din acel contingent tumultuos şi confuz, dar şi cu plasare la nivelul visului, în care se oferă prilejul unic de a monologa liber despre om şi despre condiția lui: "Când am ajuns pe muchea acelui colț de munte / Şi m-am oprit în fața înaltului azur / Prin văi, păduri bătrâne zăceau, desişuri crunte / Şi-un curcubeu boltindu-şi paianjeneasca punte, / Lega-ntre ei toți munții dimprejur... / Fugarnici nori pe ceru-nvinețit / Îşi aplecau sfărmatele drapele, / Şi soarele în drum spre asfințit / Trecea, solemn şi paşnic printre ele. / Un vis de slavă şi singurătate / Se-aprinse-atunci în mine ca un mit / Ce multă vreme arse mulcomit / Şi-acum izbucnea în libertate"(ÎNTÂMPINARE ÎN AZUR).
          Lucrul acesta, întâmpinarea şi înălțarea în azur, în vis, faforizând interiorizarea făcând posibilă acea "închinare fără frâu", se întâmplă şi-n alte poeme (DINTR-O CĂLĂTORIE; ÎNTÂLNIRE ÎN MUNȚI; ÎNĂLȚARE; APROPIERE).
          Prin sugerarea ideii cuprinderii absolutului în astfel de aventuri lirice, gândul ne duce la un fel de atitudine faustică, la acel gest dramatic de înfrângere a limitelor umane, la lupta cu mărginirea minții umane.
          De fapt, încă din volumul VISURI ÎN VUIETUL VREMII, Al Philippide făcea portretul liric al unui eu însetat de înălțimi şi nemărginire, portret creionat în nişte linii semnificative acute: "Ciudată firea pământeană, care / Cu mărginita minte e menită / Să cugete mereu nemărginirea".
          Această aspirație a eroului liric de a se înălța pe culmile cele mai înalte ale necunoscutului o întâlnim şi acum, peste tot: "O, vrednicule paznic, Eol, străvechi amic, / Încredințează-mi agera unealtă / Cu care zidul grotei în două să-l despic, /Din mine însumi, nou să mă ridic / Şi să mă urc în voie pe culmea cea mai-naltă "(ÎNĂLȚARE).
          Odată cu introducerea elementelor fabulistice în discursul său liric, în monologurile sale, începe de fapt adevărata originalitate a lui Al. Philippide, mai precis, aspirația lui spre nemărginire prin evitarea conceptelor reci şi a metaforei sugestive. Autorul renunţă acum la mijloacele curente ale poeziei, spațializând şi temporizând visurile. Crează astfel lumi şi istorii fictive fantastic de bizare în care timpul şi spațiul se contopesc într-un singur eu receptiv unitar şi lucid. Întâlnim acum poeme - visuri, poeme cu oameni ciudați şi cu narațiuni la fel de ciudate, fiecare cu spațiul şi timpul lor extrem de elastic, poeme care degajează un simțământ intens al vieții, dând o senzație deplină a autenticului.
          Visul se configurează astfel în poemele sale sub forma unei existențe grave, adânci şi fecunde, fiind una dintre modalitățile cunoaşterii. În cele din urmă, visurile sale sunt un fel de "joc" de-a existența, un joc al imaginării unor lumi care nu se deosebesc cu nimic de lumea reală. Acum, în aceste lumi, rolul poetului față de propria sa lume este pe undeva similar cu cel al demiurgului.
          Cu toate acestea, lumea construită de poet la modul liric, nu este cu nimic mai apropiată înțelesurilor originare, continuând să incite existența aceleiaşi cutremurătoare întrebări fără răspuns, întrebare izvorâtă din aceleaşi năzuințe "rebele" ale eului liric spre acel "tainic" țel.
          Se întâlnesc şi se opun continuu aici cele două planuri ale spiritului uman, intelectul şi afectivul. Primul plan simulează parcă asimilarea acelei nemărginiri, iar celălalt rămâne pur şi simplu înspăimântat de acea "imensă schelărie a haosului negru". Din această opoziție se va naşte o atmosferă tulbure şi tensionată care degajă un sentinent elegiac demn de poezia rilkeiană. În felul acesta forța insului care "cu brațele-i vânjoase " strânge şi mototoleşte pânza cerului, apucând soarele şi aruncându-l cu nepăsare, năruind munții, şi care stăpâneşte vântul fâcându-l "safir la un inel", rămâne totuşi o treabă de scamator iar sufletul păstrând pe mai departe acel sentiment al micimii în fața imensității nemăginitului, a Multiversului: "Şi mă lăsă nevolnic spectator / În mijlocul acestei privelişti descompuse. / Şi nu-ndrăzneam să mai ridic privirea / De la soarele care murea, / De teamă să nu văd deasupra mea / Mai cruntă chiar decât nemărginirea, / După căzuta cerului perdea, / Imensa schelărie a haosului negru / Cu pânze de păianjen prin hăurile astrale".
          În alte situații, eu liric, trăind în sine însuşi "ca pură amintire", nu scapă de "visuri şi vedenii", unele de-a dreptul înfricoşătoare în inexplicabilitatea lor, auzind din depărtări vocile vechilor poeți cu insolitele lor glasuri: "De unde vin?, De unde se coboară / În mine nălucirea lor adâncă?".
          Senzația incomunicabilului rămâne astfel şi la Philippide, ca şi la Blaga, dureros de persistentă, prin neputința rostirii cuvântului revelatoriu: "Mi-i sufetul ca unul din aceste / Ciudate manuscrise palimpseste / Şterg scrisul proaspăt şi deodată iese / Alt scris, cu slove ciunte, neînțelese. / O, dacă aş izbuti să le descurc, / La vechile izvoare să le urc, / Poate-aş găsi-n adâncul lor pitite / Acele lucruri ce n-au fost rostite"(O,CÂTE LUCRURI).