Căldura iriza din asfalt valuri fierbinți transparente, jucându-se fără griji deasupra, ca într-un dans haotic și înghesuit, fără ritm și cu note muzicale anacronice.  Nimeni nu avea urechi să le vadă ori să le audă, doar ele, morganatic, își continuau unduirile ca un rămas bun care nu se mai termina. Cerul lipsit de vlagă și tânjind după nori se întindea cenușiu, sub o pâclă nedefinită care acoperea soarele. Nimbul lui stătea pitit ca un glob uriaș așteptând efectul imprevizibil al razelor sale lovind cu prea multă căldură tot ce întâlneau în cale. În decorul torid, după amiaza fierbea în aerul încins,dând clădirilor o imobilitate stranie, dogoritoare, odihnită pe liniștea sunetelor adormite care pluteau împreună cu praful subțire pretutindeni, strecurându-se cu dibăcie pe aleile parcului, pe străzile mute și pustii, cu iluzia unui oraș intrat în aceste ore de supremație a caniculei într-o stare de moarte aparentă. Blocuri în culori fade, cu ferestre hidoase, ascunse după perdele grele, ici acolo câte un aparat de aer condiționat hârâind sinistru. Casele își întindeau grădinile pustiite de arșiță ca o vomă urâtă și respingătoare. Și totuși, orașul era viu.

Cu toată fierbințeala zilei, omul cu bască și costum uzat, cu figura comună pe care-o cunoștea tot orașul, trecea pe bulevardul principal în mers calm, impasibil, ca și cum vipia de afară nu reprezenta pentru el decât un element de decor la fel de comun ca zidurile pe lângă care trecea. Basca îi acoperea câteva șuvițe de păr cărunt, printre care se strecurau, pierdute în gulerul uzat al cămășii, broboane mari de sudoare. Vestonul de in îi era el ud la guler, transpirația îi curgea omului iroindu-i pe coloană, udându-i maioul cu încărcătura specifică, înăbușită de un miros acru, de care nu putea scăpa. Pantofii scâlciați erau plin de praf, iar mersul deformat de tocurile tocite, unul pe dreapta, celălat pe stânga, îl făcea să meargă legănat, ca și cum ar fi executat un dans. Ținea în mâna stângă o servietă din imitație de piele, cu fața jupuită și cu încuietoarea stricată, dar legată cu o sârmă de cupru subțire. În cealaltă, agitând continuu, ținea o bucată de sârmă legată în forma unui cerc, pe care erau înșirate unul lângă altul câteva zeci de lozuri de tip „loz în plic”. Mergea indiferent pe stradă, într-un ritm agasant,  iar glasul să se alătura pustietății din jur și sunetelor adormite, strecurându-se stingher prin toate ungherele, în timp ce striga cu o stridență amară: „- Ia lozul, neamule! La norocul chior, câștigă ușor…” Vocea îi suna straniu, cu modulații dizarmonice, ca un strigăt înăbușit, cu intonații neutre, ca parte a unui dialog fără sens. Repeta constant vorbele, cu un automatism agasant, pronunțând apăsat literele, ca și cum ar fi recitat. Îmbrăcat în ansamblul de haine care nu-l avantajau defel, cu o cămașa groasă și pantalonii lucioși de atâta purtat, era mai degrabă prilejul privirilor de o clipă ale trecătorilor, decât interesul potențial arătat purtătorului prezumtiv de noroc ascuns în pliculețele capsate și înșirate pe sârmă. Îl anima când și când o privire vie, ca un foc verde, care izvora la apropierea oamenilor din ochii cenușii, plasați armonios pe un chip ca și cum ar fi fost făcut de un maestru în modelat plastilină. Trăsăturile erau imobile și ofereau feței o atitudine rigidă, fără viață, cu mișcări ale feței aproape mecanice, care le transformau în aparența unui rictus grotesc, continuu. Tocmai asta era șocant la apariția lui între oameni, zâmbetul de circumstanță, voit fals, vorba mieroasă și cu o singură tonalitate, ca și cum ar fi șoptit fără modulații un fel de rugăciune, cu vorbe identice de fiecare dată, legate de încercarea de a convinge interlocutorul să cumpere lozuri. O mască impasibilă, de neghicit, care se mula pe gesturi și atitudini în funcție de persoana pe care o aborda sau la care era chemat. Devenea calm, ca și cum ar fi privit realitatea dintro altă lume dindărătul ochilor cenușii, cu străfulgerarea verde, ca să evalueze șansele de reușită în raporturile cu potențialii clienți, simpli trecători sau consumatori la terasele și restaurantele unde intra ca un obișnuit al casei. Era acceptat cu nonșalanță, ca un obiect de inventar mobil, care nu trebuia să lipsească din decor în perioade determinate. Pentru că odată cu lozurile pe care consumatorii le cumpărau, creștea și consumația la mese într-o progresie aritmetică. Atunci privirea i se fixa asupra cumpărătorului cu intensitatea unei ventuze aplicate pe piele. În aer se simțea o nuanță de cenușiu și un iz rece, care dădea fiori. Însă perspectiva unui câștig nesperat, indiferent de rezultat, îi făcea pe toți să ignore starea de disconfort pe care o simțeau la apropiera vânzătorului de lozuri, jucându-se cu vergeaua și încercînd să rupă lozul ales din mulțimea colorată de pe sârmă. Atunci se întâmpla ceva inexplicabl pentru oricine ar fi privit din afară spectacolul scurt al ceremoniei de încercare a norocului, dincolo de ușoara emoție prilejuită de ruperea cu greutate a bucății de hîrtie încapsulate. Chipul vânzătorului de lozuri se transfigura. Atingea mâna cumpărătorului, cuprinzând-o într-o strângere fermă, ca și cum aceasta ar fi putut ajuta un nevolnic să stea mai bine sau ar fi transmis un dram de încurajare în momentul ruperii lozului. Numai că în momentul atingerii, personajul își pierdea pentru câteva clipa contactul cu realitatea, plonjând într-o pauză existențială, ca o intrare într-un neant amețitor, de care n-avea nevoie. Ochii i se împăienjeneau sub o acută senzație de prăbușire și o amețeală cumplită îl electriza, pulsîndu-i prin tot corpul o senzație intensă de teamă. Din fericire, starea dura imperceptibil în timpul real și se termina înaintea de finalul care transmitea fiori reci de-a lungul spinării. Zâmbetul și emoția pricinuită de deschiderea biletului și existența în prim plan pentru un auditoriu restrâns sau mai larg estompa până la dispariție starea de disconfort prilejuită de cele câteva momente de confuzie de dinainte. Dar rîmânea năuc, neștiind de ce, cu senzația că ceva din el plecase definitiv. Biletele erau arareori câștigătoare, ca și cum o mână vădit rău intenționată, aranjase în așa fel lozurile încât să nu câștige nimeni. De altfel, dintre clienții pe care-i frecventa cel mai des, nimeni nu-și aducea aminte ca cineva să fi câștigat o sumă mare, în afară de „mai trage odată” sau sume modice care nu făceau altceva decât să incite cumpărătorul să cumpere alte lozuri, cu final nefericit sau care erau plătite pe loc, cu grabă, de vânzătorul care arbora un zâmbet malițios, dublat de satisfacția unui fapt dorit și împlinit. Apoi, după o transfigurare imperceptibilă, vânzătorul găsea motive să-l convingă pe cumpărătorul ales să nu mai continue, abordând un aer de satisfacție și împlinire evidente pe chipul de plastilină pe care se întindea o umbră de zâmbet care aducea mai mult cu un rânjet.
    Locuia la marginea orașului,într-o clădire dezafectată, fost cândva sediul unei organizări de șantier pentru construcția șoselei din apropiere. Nu mai era conectată nici la curentul electric și nici la apă curentă. Ocupa două cămăruțe sărăcăcioase, cu geamuri sparte, pe care aplicase benzi de scotch, scorojit și îngălbenit de soare și de timp. Una era complet goală, doar cu  o cutie de lemn în care ținea lozurile,  două perechi de pantofi și una de bocanci,  o mătură pe care se prinseseră în adăpost păianjeni de când nu mai fusese folosită și un făraș țigănesc, complet ruginit și cu o gaură ca un rînjet lângă mâner. Rezemate de peretele murdar păreau unelte pregătite pentru un ritual sinistru. În cealaltă erau două dulapuri metalice rămase de cine știe când, ruginite, cu vopseaua verde scorojită, pline de pete, ca un bolnav de lepră în stadiu terminal, un pat de lemn și o masă pusă în mijloc, fără nici un scaun. În dulapuri, ușile atârnau strâmb în balamale ruginite și nu se închideau niciodată, oricât s-ar fi forțat cineva să o facă. Înăuntru nu era decât praf și câteva rafturi atârnând diform, pe care nimeni nu le mai folosise de când erau, probabil, noi. Pânze de păianjen se întindeau peste tot înăuntru, acoperind câteva obiecte rămase din răstimpuri: o ștampilă cu număr de înregistrare, un toc cu peniță și un cotor de chitanțier pe care nu se mai distingea nimic. În camere persista un miros greu, de excremente uscate, de praf înăbușitor,mai ales în cea de- a doua. Însă mai presus de toate, se simțea un sentiment de nesiguranță, amestecat cu o senzație violentă de teamă paralizantă, nejustificată nici de decor, nici de timpul observației. Plutea ca un abur în jurul încăperii, peste dușumeaua șubredă de scânduri vechi și cariate, pe care un covor de iută jerpelit, cu motive florale arabe, încerca să mascheze un chepeng de acces într-un beci de dedesubt.
    Vânzătorul de lozuri se regăsi aici, după periplul lui prin arșița zilei, în încercarea nereușită de a găsi personajele potrivite pentru a le vinde, prin atingere directă, lozurile fără câștig și recoltarea stărilor care i se păreau potrivite adăugării lor în colecție. Era prea cald, iar oamenii nu doreau să îndure arșița sufocantă care căzuse peste oraș. El nu simțea nimic din toate senzațiile care dominau încăperile pe care le ocupa, ba mai mult,  putea să  le treacă peste ele prin zâmbetul care părea doar aplicat peste figura din care nu răzbătea niciun sentiment omenesc, cu tot peisajul dezolant, dătător de spaime și emoții. Se așeză pe patul mizer, acoperit doar cu o pătură verde peste salteaua murdară și tocită de atâtea personaje care o chinuiseră în decursul vieții ei de saltea și fața i se lăți într-un rînjet larg, care nu avea nimic pământesc. Privea atent urma chepengului din podea cu satisfacția celui care se află în preajma unei mari descoperiri. Apoi urmă o metamorfoză stranie, începută prin diluarea culorii feței din pământiul afișat,  într-o nuanță de gri lucios, cu irizări uleioase. Ochii i se traseră înăuntrul capului, la fel și gura, nasul, urechile. Mâinile și picioarele se retraseră și din grămada de haine căzută pe podea răsări o umbră consistentă, agitând înăuntru luciri uleioase, străbătută de firișoare verzi fosforescent. Se configură într-o formă ciudată, cu consistență umed gelatinoasă,  agitând ca niște tentacule excrescențele care fuseseră cu câteva momente înainte părți ale unui corp uman. Se mișca aidoma unei caracatițe în mediul ei lichid, alunecând fără nici un zgomot peste podeaua mizeră, apoi cu un zgomot ca de torent de munte, se subție, prelingându-se prin crăpăturile chepengului în pivnița de dedesubt.În urma ei, în cameră, mormanul de haine împrăștia un miros fetid de murdărie, un amestec de pucioasă și plumb topit, o acreală statornică și dezgustătoare, ca un corp în descompunere lăsat în bătaia soarelui.
    Ajuns jos, corpul gelatinos se adună în mijlocul încăperii și se ridică de pe podeaua murdară luând o formă verticală, o huidumă diformă care ocupa locul cu o lumină ușoară și pulsații ritmice, pe care dungile fosforescente de culoare verde aprins o proiectau fantomatic în obscuritatea încăperii. Din ea ieșiră două tentacule, la capătul cărora câteva excrescențe dădeau iluzia unor degete. Întinse unul dintre ele spre raftul aflat la perete și luă un recipient transparent, confecționat dintrun material alb lucios, de mărimea unui măr obișnuit. Capacul se desfăcu într-o parte și apropie recipientul de partea superioară a corpului, care viră brusc înspre culoarea verde fosforescent, ca și cum toate dungulițele care-i străbăteau corpul s-ar fi adunat într-un ochi imens, de aceeași culoare, cu un iris vertical, de culoare neagră, aidoma ochiului unei pisici uriașe. Sub el, din locul în care s-ar fi putu ghici forma gâtului, se deschise un orificiu din care se îndreptă spre recipientul deschis un abur alb, într-o plutire lentă și liniară, repede absorbit în vas. Capacul se închise singur, cu zgomot sec și scurt, plutind câteva secvențe de timp prin încăperea lugubră. Conținutul părea viu înăuntru, ca și cum o ceață mișcătoare ar fi animat culoarea lăptoasă într-o zbatere continuă și fără destinație. Repetă procedeul cu încă două recipiente, pe care le așeză cu nemărginită grijă pe rafturile pline. Fiecare dintre vase avea dedesubt un marcaj care-i definea proveniența și zona de colectare, precum și natura substanței dinăuntru. Ultima pe care o plantă pe raft reprezenta esența bucuriei unui copil de 8 ani, fericit că părinții îi îngăduiseră să-și încerce norocul la loz în plic. Joaca lui printre bilețelele colorate de pe sîrmă, bucuria sinceră pe care o simțea, zâmbetul ingenuu și nerăbdarea copilărească, toate cuprinse într-o senzație de fericire și nevinovăție, fuseseră supte prin strânsoarea vânzătorului de lozuri care-și ținea mâna încleștată pe cea a copilului. Micuțul își trăsese repede mâna, pradă unei spaime cumplite. Lozul, după  cum era de aștepta, era necâștigător. Avusese viziunea stranie a ființei care se afla îndărătul chipului acestuia și nu mai fu deloc interesat de compătimirea familiei la masa încărcată cu de-ale gurii în restarantul ieftin și nici de încurajările acestora privitoare la un potențial câștig în viitor sau să mai tragă încă un bilet pe loc. Mâna îl ardea în locul în care fusese prins de vânzător și o freca încercând să scape de senzația neplăcută de usturime. Privea cu lacrimi în ochi spre silueta care se îndepărta printre mese, ca un automat, lovind când și când cercul de sârmă pe care se aflau lozurile de coapsa piciorului drept, în timp ce clătina în mâna stângă servieta uzată în care nimeni nu știa ce ascunde.
    Zăbovi în fața raftului, cu ochiul imens cuprinzînd recipientele. Cel al copilului i se părea extrem de interesant, simțindu-i puternic amestecul de stări și emoții dinăuntru. Îl consideră pe loc unul din cele mai valoroase de până acum și-l așeză între preferatele lui pe care le avea de aici și din alte lumi. Se întinse de-a lungul încăperii, subțiindu-se până cuprinse încăperea de la un capăt la altul aidoma unui paravan cenușiu. În aceeași proporție, ochiul deveni imens, o străfulgerare de un verde intens, fosforescent, care lumina încăperea într-o strălucire nefirească. Se focaliza asupra șirurilor de recipiente, mișcîndu-se abia perceptibil pe cortina gelatinoasă, gri lucios. Toate aveau aceeași formă, adăpostind un conținut lăptos, viu, care se mișca înăuntru cu unduiri colorate, variind de la albul cel mai pur, până la întunecimea unui negru fără comparație. Toată paleta de culori cunoscută pe pământ ori cea existentă în lumile pe care fusese ființa era reprezentată acolo. Își opri privirea pe zona în care se aflau păstrate emoțiile, sentimentele și stările preferate. Le privea cu o satisfacție răsfrântă numai înăuntru și le păstra pentru un fel de adorație care-i umplea firea de senzații pe care el nu le avea și nici nu le putea păstra. Avea în față recipientul în care se afla strigătul de agonie al vânătorului pamuka de pe planeta Zoltis, străpuns de coarnele șarpelui zburător. Vedea aievea imaginea înspăimântată a acestuia, oprită în ochiul din mijlocul frunții și zbaterea inutilă a celor patru mâini care încercau să se elibereze din strânsoarea șarpelui și să-i scoată coarnele subțiri care-i străpungeau trupul. Îl urmase  îndeaproape, una cu umbrele arborilor plutitori, care-și atârnau lianele până pe solul arid. Vânătorul urmărea singur una din păsările amok, ale căror creste triple, uscate și măcinate, vindecau bolile. Nu era atent la ce se întâmplă deasupra, iar șarpele se prăvălise fulgerător asupra lui, sigur pe pradă. Vânătorul devenise vânat când era sigur că pusese mâna pe cea mai prețioasă pradă. Durerea fu scurtă și fulgerătoare, crescând în intensitate, dublată și de strânsoarea stranie a umbrei gri gelatinoase ivită din neundele junglei. Știa că nu mai are nicio șansă, otrava trimisă de șarpe în interior urma să înceapă să-l dizolve și să-l soarbă sub forma unui lichid vâscos, de culoare albastră, culoarea sângelui său. Senzația de groază și apropierea sfârșitului se termină absorbită de ochiul imens, verde fosforescent, tăiat de un iris vertical. Fu ultima imagine pe care privirea unicului ochi al vânătorului o mai prinse înainte de a muri.
    Privirea se mută apoi la un alt recipient și fu cutremurată de puterea sentimentului aflat în el. Cortina gri se scutură ca și cum ar fi fost atinsă de o pală de vânt, dar se înțepeni într-un tremur ușor. Conținutul provenea de pe planeta Geneea, o planeta aflată atât de departe în spațiu, încât în apropierea ei nu mai era nimic, de parcă acolo s-ar fi sfârșit Universul. Cerul nopților era lipsit de stele, acolo forma umbră a înțeles ce înseamnă întunericul absolut. Gravita în jurul a doi sori pitici, care se urmăreau la mică distanță unul față de celălalt pe același drum pe cer, astfel că zilele se scurgeau în lumină iar nopțile rămâneau într-o beznă adâncă, nefirească pentru un neobișnuit al locului. Cei doi sori, în decursul eonilor, reușiseră să formeze o atmosferă propice vieții, însă gravitația mare nu ajutase decât la formarea unor ființe tâtâtoare, de dimensiuni mici, dar într-o largă paletă de specimene. Cele mai evoluate erau asemănătoare șopârlelor, numai că aveau un număr dublu de membre perechi, care sprijineau deplasarea pe un teren arid, cu plante pitice și țepoase. La maturitate le creșteau excrescențe rugoase, acoperind partea superioară a corpului, care se mărea și el, într-o progresie rapidă. Atunci se uneau, unindu-și excrescențele, împletindu-se unele cu altele până la o completă absorbție a unui corp în celălalt. În faza supremă a acestei uniri, totul devenea o masă de substanță, într-un înveliș cornos, sub care totul devenea  omogen, în culori verzi și albăstrui, pulsînd magmatic. Apoi toată zbaterea înceta și curând după aceea învelișul se descompunea încet-încet, lăsând să apară câteva ouă din care urmau să eclozeze în timp, alte făpturi aidoma părinților. Toate ouăle erau apoi adunate de cei care nu ajunseseră la maturitate pentru unire și puse într-un spațiu larg, ferit de orice altă ființă care ar fi putut să le spargă și păzite până la sfârșit. Apoi creșteau, purtându-și pașii pe poteci umblate sau găsind alte destinații pe planeta aridă, cu văi pustii, vulcani activi și munți atât de înalți încât nicio ființă nu reușise vreodată să ajungă până în vârf. Vânzătorul de lozuri reușise să prindă exact momentul acestei uniri, explozia de culori care îl însoțea, purtată ca un val furios, care mătura totul în cale instituind apoi o liniște și o imobilitate perfectă a substanței, momentul final, orgasmic, în care cele două ființe deveneau una, înainte de a se transforma încet încet în ouă.
    Cortina începu să se adune în ea însăși, ochiul se micșoră până când forma redeveni la înfățișarea inițială. Pluti deasupra solului și alunecă apoi spre perete, târându-se fără efort în sus, pe sub chepeng. Alunecă între haine și se ridică sub înfățișarea umană pe care acestea o generau. Mâinile potriviră falca la locul ei, urechile le întinse, plasându-le unde trebuiau, deschise ochii și masă bărbia până când descoperi și gura, apoi frecă palmele până când degetele luară forma obișnuită. Viră culoarea de la cenușiul lucios al corpului la o aparentă albeață, luă din nou geanta și lozurile și porni spre oraș.
    Se apropia ora la care oamenii, gură cască, pierde vară sau oameni obișnuiți își umpleau timpul plimbându-se pur și simplu ori populând barurile și restaurantele. Era momentul fericit al formei umbră să înceapă vânătoarea de sentimente și al captării senzațiilor. Astrul zilei dădea semne vădite de oboseală, colorând în galben roșcat împrejurimile, ca și cum ar fi dat bir cu fugiții, dar lăsând un semn sigur al trecerii sale pe acolo. Muntele după care se ascundea începu să-și întindă umbra neagră înspre oraș, inducând iluzia unui strop de răcoare. Norii se luară la întrecere cu nuanța cerului, arborând o nuanță de plămâni bolnavi. Râul mai prinse și el câteva nuanțe de roșu,  curgând leneș, abia perceptil printre maluri, ca un vas imens de sânge de care n-avea nevoie nimeni.  Orașul prinsese viață, murmurând un zgomot difuz, ca de albine dornice de alt stup, modulat când difuz, când acut, întretăiat de sunetele sporadice ale claxoanelor. Parcul orașului, cu alei largi, bordurate cu tufe de hibiscus alb, roz și roșu, înghițea mișcarea haotică a mulțimii de oameni dornici de plimbare, în căutarea unei urme de răcoare la umbra arborilor seculari. Însă copacii din jur sperau și ei cu ardoare urme de umezeală, foșnindu-și frunzele asuprite de căldura de peste zi ca și cum ar fi fost mângâiate de o mult așteptată adiere. Platanii cu scoarța strălucind, cei câțiva fagi cu trunchiurile argintii, plopii și stejarii își purtau inutil nădejdea. Mai era până când va sosi domnia serii și trecerea rapidă în noapte, când briza venind dinspre râu le va putea aduce un strop de răcoare.
    Restaurantul era plin, mesele toate ocupate și încărcate. Ospătarii nu pridideau cu mulțimea comenzilor, transportând în viteză zeci de halbe și sticle, într-un du-te vino continuu. Cu familia sau doar cu prietenii, solitari sau doar în trecere, oamenii orașului alcătuiau decorul tipic al după amiezii în principalul restaurant cu grădină din parc. Venise ora în care  difuzoarele debordau acorduri languroase, cu tremolouri stridente, spre încântarea mesenilor sau a celor care așteptau la tejghea, barmanul  plictisit să le umple halbele. Acesta nici nu se mai obosea să verifice dacă lichidul ajunge la semn și trimitea halbele una după alta spre gâtlejuri însetate, adunând banii fără să-i mai numere și aruncându-i într-o cutie de dedesubt.
    Vânzătorul de lozuri privea cu luare aminte peste mese, căutând  potențiale victime. Studia atent fețele oamenilor pentru că până acum avusese suficientă recoltă de la cheflii și căuta ceva deosebit, atitudini, stări sau sentimente neafectate de alcool. Mai avea un recipient plin cu lamentări de la un fotbalist ratat, avea beție pură dela o mulțime de derbedei, pe care o adunase într-un singur recipient pus pe raftul pe care se mai aflau agonia unui cîine călcat de o mașină, tristețea canarilor din colivie, gustul sărutului dăruit prima dată de un tînăr unei fete iubite, pe care-l furase chiar în timp ce îndrăgostiții se sărutau. Atunci atinsese superficial băiatul de cîteva ori, lăsându-l amețit și tulburat, fără să știe de ce și care-l alungase apoi, cu un gest de lehamite pe vânzătorul de lozuri repede dispărut pe aleile parcului.
    Lumina roșiatică a apusului începu să pălească, strecurând urme fantomatice printre copaci, alungindu-le umbrele și accentuându-le freamătul. Seara căzu năprasnic, cum făcea mereu atunci cînd soarele dispărea după munți. O adiere răcoroasă îi veni în ajutor și se strecură timidă printre copaci. Ultimele raze sfâșiau norii răzleți de la apus, luându-se la întrecere cu urmele albe ale avioanelor cu reacție. Cerul deveni cenușiu, iar primele stele începură să sclipească stingher. Aleile se luminară la unison, devenind sub lumina fluorescentă ca niște fire ale unei pânze trase de un păianjen năuc. Zgomotele începură să se estomeze, însă vocea languroasă din difuzoarele restaurantului continua să reverse aceeași melodie tristă, iar și iar. Băncile erau ocupate de îndrăgostiți, de familii ostenite cu copii mici și neastâmpărați, aleile pline de perechi și grupuri de toate vârstele. Majoritatea dădea o raită la obelisc, ciudata structură amplasată pe malul râului și care marcase la inaugurare trecerea în noul mileniu. Oțelul inoxidabil din care era făcut luase o tentă închisă, iar ornamentele laterale și cupola serveau mai mult drept popas și adăpost pentru ciori și porumbei, decât ca element decorativ de referință. Hidoșenia fusese aprobată de un primar influent și fără gusturi artistice, care astfel își plătise niște datorii atât artistului cât și constructorului. Totuși atrăgea curioși. Se opreau la bază și făceau fotografii râzând, ferindu-se să fie surprinși de ceva căzut de sus, din aglomerația de ciori, a căror sporovăială nocturnă acoperea muzica venită dinspre restaurant.
    Vânzătorul de lozuri își continua mersul printre mese, cu privirea atent determinată să surprindă stări sau atitudini inedite. Refuză câteva chemări, sătul de jocurile prostești ale celor care voiau să arate cât sunt de importanți atunci când cumpără lozuri, inventând tot felul de metode de a-l  găsi pe cel câștigător. Unii numărau lozurile în funcție de un număr favorit, alții răsuceau sârma și o trânteau de masă rupându-le doar pe cele care rămâneau ridicate, alții le luau la rând, suflând în ele sau ascultându-le de parcă acestea ar fi putut vorbi. Îl amuzau acele încercări, naive, știa și el că norocul nu e dat, nu există, e doar întâmplare care nu se supune niciodată calculelor simple. Atunci, în acele clipe, vânzătorul de lozuri ar fi vrut să-și întindă tentaculele și să-i absoarbă cu totul pe bețivii de la masă.    
    Avea acasă, în pivniță un recipient cu naivitate și nu-i plăcea deloc nuanța ușor roz a simțământului. Pe planeta asta oamenii erau ființe cu conștiință proprie și concepții unice legate de existență. Se schimbau foarte repede, iar sentimentele le erau nestatornice. Dar așa avea de unde alege, mult mai multe de la o singură persoană. Se simțea nesigur, deși aici pe planeta asta adunase cea mai bogată recoltă. O minte unică l-ar fi ajutat să-și execute mai bine misiunea de a colecta stări, emoții și sentimente, numai că aici oamenii erau atât de diferiți încât simțea o stare de inferioritate în fața lor, pe care nu o putea ignora. Se simțea descoperit, pentru că nu putea să le ghicească intențiile și de fiecare dată i se întâmpla ca reacțiile pe care le anticipa la oameni să nu fie aidoma cu ce gândise el. Era totuși mulțumit, avea o recoltă bogată, de care era sigur că îl va propulsa în elita căutătorilor de pe planeta lui. Iar timpul întoarcerii nu era departe.
Privirea i se fixa deodată asupra unei familii aflată la o masă, undeva înspre marginea grădinii. Cel care părea capul familiei avea o ținută gravă, ușor meditativă și abia turnase în pahar din conținutul sticlei de bere brună de pe masă. Femeia de lângă el era veselă, zâmbind mereu și mângâia când pe unul, când pe celălalt copil care îi însoțeau. Aceștia erau mai preocupați de paharele pline cu limonadă din fața lor, din care sorbeau zgomotos, aruncând în același timp priviri fugare în jur, deranjați de fumul înțepător pe care-l degaja un grătar încins pe care se rumeneau bunătăți din carne. Ceva din atitudinea bărbatului îl atrăgea pe vânzător și se îndreptă spre masa lor, fără să răspundă chefliilor ce strigau după el făcând gesturi largi cu mîinile. Se apropie de masă și lovi inelul de sârmă de colțul liber, făcându-i pe toți patru să tresară. Copiii rămaseră cu paiele în gură, fără să mai soarbă din pahare, iar femeia privea îngânduratăla bărbat, așteptându-i reacția. Vânzătorul repetă gestul, iar sunetul foșnitor al lozurilor se insinuă lugubru în tăcerea  ce domina momentul. Bărbatul de la masă privi cu ochii lipsiți de expresie către vânzător, în timp ce ochii celorlalți examinau înfățișarea cenușie ca pe o ciudățenie.  O ușoare stare de iritare îi cuprinse pe toți patru odată cu intruziunea vânzătorului în mediul pe care și-l creaseră numai pentru ei. Copiii își împinseră paharele în față, lipindu-se de spătarele scaunelor. Femeia uită mâna dreaptă pe umărul fetiței de lângă ea, în timp ce stânga strîngea mâna bărbatului. Vânzătorul mai lovi încă odată cercul de sârmă plin de lozuri de colțul mesei, iar sunetul se propagă aidoma unor pași repezi făcuți peste scoici sparte.
- Ia lozul, neamule! rosti el, cu o voce la fel de cenușie ca și înfățișarea. În lumina tulbure, deformată de sclipirile tuburilor de neon plasate la înălțime, chipul îi părea mai respingător, aproape lugubru. Primi doar un semn categoric de refuz, cu un gest de lehamite din partea bărbatului asupra căruia se îndreptau privirile femeii și ale copiilor. Totoodată fu izbit de tristețea acestuia și nu plecă de acolo, stăruind în speranța unei apropieri fizice, continuând să lovească ritmic cercul de sârmă de colțul mesei, cu privirea ațintită asupra lui. Nu mai exista nimic în jurul mesei decât unda de tristețe  izvorâtă dinspre el. Vânzătorul nu-și putea muta ochii de la chipul lui și aștepta cu nerăbdarea în piept, o atingere care să-l ajute să fure sentimentul de suferință pe care-l simțea atât de puternic. Bărbatul, vădit iritat de insistența supărătoare a vânzătorului, întinse mâna și-l împinse ușor de lângă masă. Atunci se produse și descărcarea. Vânzătorul de lozuri primi un efluviu de tristețe, cu imaginile unui cortegiu funerar. Bărbatul plângea,la fel cei din jurul său, în mersul cortegiului către cimitir. Senzația era atât de puternică, încât il izbi și pe vânzător. Consideră că e suficient pentru un recipient și se retrase, mergând cu spatele către culoarul dintre mese. În fața lui, bărbatul se ridicase în picioare și îi arunca o uitătură mirată, ca și cum i-ar fi trecut prin trup o descărcare electrică fără să-i dăuneze. Era confuz și derutat, simțind cum din trup i scurge o cantitate mare de vitalitate. Vânzătorul de lozuri i se părea ireal, cu ochii verzi, sălbatici și aparentul zâmbet de satisfacție care i se întindea pe față. Strigă după un ospătar, chemându-l să-l alunge pe intrus, dar vânzătorul nu așteptă să fie dat afară, era obișnuit cu asta și porni singur către ieșirea din grădina restaurantului. În drumul spre adăpost mai culese o despărțire din dragoste cu lacrimi, o minciună în stare pură a unei soții în fața soțului înșelat, suferința unui tânăr mutilat de un accident și repudiat cu bătaie de joc de foștii prieteni. Fața i se lăți, involuntar,  în semn de satisfacție și avu nevoie de mână ca să o așeze la locul ei. Plecă mai departe pe stradă, ignorând chemările doritorilor de lozuri. Se pierdu în mulțime, continuând gestul automat al lovirii inelului de sârmă de coapsa piciorului într-un ritm aleatoriu,care-i sporea starea de satisfacție. Simțea în piept, în compartimentul special creat, fuioarele de sentimente agitându-se fiecare în alveolele lor, ca și cum ar fi vrut să iasă din învelișul gelatinos care le ținea închise ca mierea într-un fagure.
Ajunse destul de repede în încăpera insalubră și rece, ieși din haine, recăpătându-și forma hidoasă, gri cenușie și se întinse de la un perete la altul ca pentru a se dezmorți după timpul petrecut în închistarea hainelor și forma umană și a acoperi goliciunea încăperii. Redeveni într-o formă oarecum verticală, pulsând cu nuanțe gri uleioase, se prelinse pe sub covor și alunecă în pivniță prin crăpătura chepengului. Din corpul gelationos crescu un tentacul, apoi altul, cu vagi forme de degete, care începură să scoată recipiente goale de pe raft. Începu transferul de sentimente și stări colectate, întâi cu primul recipient, apoi cu următoarele, apoi le puse pe rând înapoi pe raftul cu cele pline. Se întinse din nou, formând o cortină, de la un perete la celălalt al pivniței și ochiul imens apăru din nou în mijlocul ei, sclipind verde fosforescent, lumina lui adăugându-se sclipirilor multicolore izvorâte din recipientele de pe raft. Se auzi un sunet straniu, ca un murmur, în timp ce cortina gelationoasă tremura ușor, marcând o stare de satisfacție pentru ceea ce se vedea pe rafturile din fața ei. Redeveni încet la forma inițială și urcă pe zid în sus într-o alunecare lină până în camera de deasupra. Intră din nou în hainele ponosite, dar nu-și mai aranjă înfățișarea. Avea nevoie de odihnă. Extragerea sentimentelor, a senzațiilor și a stărilor îl epuiza și avea nevoie de refacere, prin procedeul pe care oamenii îl denumeau drept somn. Îi era frică să nu se contamineze de la senzațiile și sentimentele capturate și se grăbea să facă rapid transferul în recipiente. Oricum, după o recoltă mai mare, simțea o stare mai ciudată, înăuntrul ființei se produceau mișcări de senzații pe care nu le mai trăise niciodată și-l tulburau pentru că nu putea să le definească și nici să le înțeleagă. De aceea se grăbea să le planteze în recipiente. Dar îi plăceau și-i sporeau totodată pofta de altele…Iar recolta creștea, creștea….
 Se întinse pe pat și căzu într-o stare de imobilitate, în timp ce în creștet îi crescu un mic tentacul cu o nuanță verde fosforescent în vârf. Așa cum zăcea acolo, cu ființa dusă în visele lui impenetrabile și neștiute, părea un cadavru uitat de timp și de lume într-o morgă insalubră. În jurul lui se formă o ceață cenușie, care-l învălui cu totul, ca un sarcofag. Se mai vedea abia abia doar sclipirea palidă a micului tentacul din creștet. Se visa înapoi pe planeta lui, în siguranță cu toată încărcătura de recipente culese de-a lungul periplului cosmic, obolulul ei pentru hrana Mareii Umbre care îi născuse pe toți și care marca sfârșitul misiunii. Marea Umbră făcuse totul, ea singură putea să dea naștere la forme, singură crease mediul în care toți trăiau și în care își dobândiseră ființa, într-o continuă dependență față de ea, pe malul unei mări acide și într-o atmosferă saturată de azot. Ca ființă atotputernică, putea trimite oriunde în univers căutători de sentimente, cu care să poată crește și să-și mărească forțele. Ea singură putea să le dea supușilor energia pentru ca să poată rezista și pentru a trăi în mediul ostil oricărei alte forme de viață. Nesupunerea sau nereușitele aveau un singur sfârșit, absorbția în marea masă gelatinoasă, cenușie cu reflexe uleioase a oricărei umbre formă care nu-și ducea la bun sfârșit îndatoririle. Fără a mai fi vreodată create din nou. Ceilalți, cu succesul obținut pe oricare dintre lumile unde erau trimiși, puteau deveni cu timpul independenți, putându-se oricând conecta la Marea Umbră, pentru informații pe care altfel nu le puteau accesa, dar fără a fi absorbiți de aceasta. Era dreptul lor. O făceau unindându-și tentaculele cu ale ei, astfel încât orice dorință sau poruncă putea fi transmisă de la Marea Umbră la oricare dintre aleși. Tot așa, puteau solicita informații pe care le primeau instantaneu, sau erau trimiși în lumi despre care numai Marea Umbră știa. Forma doar la asta visa, la un loc pe malul mării în care să se desfășoare cum vrea, fără teama absorbției și cu satisfacția de a crea singură forme umbră, după recunoașterea meritelor ei și promovarea în rândul căutătorilor de succes. Dar mai ales, va putea ea însăși să absoarbă, crescându-i astfel puterile și să spere că în timp, va putea ajunge să facă parte din alaiul apropiat Marii Umbre. Recolta din pivniță o îndreptățea să creadă cu convingere că exact asta ar urma să se întâmple. Planeta asta îi oferea prilejul celor mai neașteptate rezultate. Oamenii aveau fiecare conștiință proprie, erau independenți și mai ales, erau animați de o multitudine de sentimente și stări din care putea să sature o armată de forme umbră. Se adâncea în visul ei și mai tare, văzându-se ea însăși o Mare Umbră chiar aici, pe această planetă îndepărtată de a ei, dând naștere la alte forme umbră care să o hrănească pe ea și astfel să devină stăpână până când toți oamenii vor rămâne fără nici un sentiment și vor pieri unul câte unul, instaurând fără să-șidea seama domnia unei noi Mari Umbre A ei. Și astfel, planeta oamenilor, aidoma altora din imensitatea lumilor galactice, urma să devină o planetă a Unicei umbre care dăduse naștere tuturor Marilor Umbre și care dorea să cuprindă tot Universul cunoscut, cu răbdarea timpului, în mantia cenușiu vâscoasă, cu nuanțe uleioase, din care ea însăși era formată.
Nu departe de clădirile părăsite ale fostei organizări de șantier, o ceată alcătuită din cinci copii se hârjoneau prin bălării, încântați de întunericul răcoros, de strălucirea lunii care se proiecta pe câmp ca sclipirea unui diamant neprelucrat. Se jucau cu lanternele și descriau linii de lumină veșnic în mișcare, ca un atom scăpat din legături și lovit din toate părțile de elementele materiei din care plecase. Râsetele vesele împingeau liniștea înspre margini, repede sosită înapoi pe măsură ce copiii se apropiau de adăpostul vânzătorului de lozuri. Toată lumea știa că acesta locuiește acolo și era un fapt dătător de întrebări fără răspuns cu privire la felul în care el viețuia acolo, fără apă curentă sau electricitate, în singurătate absolută. Își făcură unul altuia semn de tăcere cu degetul la buze și toată hârjoneala și râsetele încetară brusc. Un puști bălai, cu pantaloni scurți de jeans și tricou în dungi, autoproclamat lider fără obiecțiuni din partea celorlalți o luă înainte, urmat îndeaproape de ceilalți patru.   Se aplecară pentru a nu fi zăriți în pustietatea din jur, spartă când și când doar de zgomotul făcut de mașinile care circulau pe șoseaua din apropiere. Veselia le cam pierise de pe chipuri, privindu-se cu teamă unul pe celălalt. Dar mergeau hotărâți în urma puștiului bălai, simțind în nări mirosul ierburilor uscate și în urechi jelania greierilor. Acesta se întoarse din nou spre ei, cu acelașii semn de tăcere cu degetul apăsat pe buze. Erau în fața intrării, iar bălaiul apăsă pe ivărul ruginit și deschise ușa. Se îngrămădiră toți în spatele lui, ițindu-și capetele curioase printre brațele bălaiului care rămăsese cu mâinile țintuite de toc. Măturară cu un fascicul de lanternă camera goală și porniră cu inimile bătându-le în creier de emoție spre cea de-a doua ușă. O deschise tot bălaiul. Ochii măriți de emoție priveau încăperea întunecată, pe care doar lumina lunii o atingea vag. În spatele bălaiului ceilalți patru își ițeau privirile curioase încercând să distingă în lumina difuză ceva din interiorul încăperii. Lanterna unuia din ei începu să alunece pe pereți, dezvăluind în pata luminoasă aspectul dezolant al pereților, șubrezenia dulapurilor de metal și anacronica poziție a mesei fără nici un scaun din mijlocul camerei. Fascicolul luminos se plimbă și  asupra covorului de iută, care acoperea șubrezenia scândurilor de sub el  ajungând în final asupra patului unde se vedea dormind vânzătorul de lozuri, învăluit în ceața cenușie din care sclipea din ce în ce mai pal, o luminiță verde. Luară imaginea drept cea a unui om dormind dus și se retraseră în prima cameră unde bălaiul îi adună lângă el și le șopti:
- Îi facem o surpriză vânzătorului de lozuri. Acum doarme dus și sigur nu ne poate prinde. Hai să intrăm toți odată în cameră și să țipăm ca să-l trezim! Ceilalți chicotiră în semn de aprobare, încântați de ideea de a-l speria pe cel care, fără voia lui, le dădea fiori de câte ori îl întâlneau. Bălaiul râse înfundat, mulțumit că ceilalți îl aprobă, apoi continuă:
- După aceea fugim cât ne țin picioarele pe potecă spre șosea, ca să nu ne prindă. Cine rămâne în urmă, e pe riscul lui. De acord?
Copiii se priviră râzând încet, dându-și coate veseli, apoi aprobară pe rând ideea bălaiului. Porniră și parcurseră cu grijă cei câțiva pași până în încăperea vecină, bulucindu-se ca să intre înăuntru pe ușa îngustă. Inimile le băteau cu putere, mințile lor îi avertizau că sunt în preajma unui eveniment neobișnuit pentru ei, însă adrenalina și curiozitatea le punea sângele în mișcare înaintea gândurilor și a eventualelor remușcări. Era doar o joacă mai neobișnuită, din care nu putea să iasă nimic rău, nici pentru ei, nici pentru altcineva. Fură pătrunși imediat de atmosfera sinistră a locului, primind în minte informații cu o viteză uluitoare. Forma cenușie care se afla pe pat îi intriga, mai ales luminița verde fosforescentă care părea o lampă de veghe. La fel, mirosul acru, fetid, pe care-l simțeau oprit în gât, ca un refuz al plămânilor de a-l primi, fu cât pe-aici să le strice intenția. Se uitară toți inspre bălai, care ridică mâna dreaptă în sus, îndoind pe rând degetele până când toate se strânseră în pumn. Atunci țipătul lor izbucni cu putere, lung, repetat, întretăiat de emoție, ca o răbufnire de furie, menită să curețe toate amintirile neplăcute legate de ființa de pe pat. Se sparse în pereții încăperii, reverberând ca un arc scăpat dintrun dispozitiv, alungând toată liniștea adăpostităîn nemișcarea de acolo,oprindu-se și scurgându-se în umbra cenușie aflată pe pat. Ecoul sunetului pluti câteva clipe aidoma cercurilor lăsate de o piatră aruncată în apă și se opri și el în întuneric, Sunetul lui îi învălui și pe copii, oprit în urechi ca o străfulgerare menită să le alunge temerile și spaima, ca un fior pierdut încet în tot corpul,  încrețindu-le pielea. Îeșiră val vârtej din încăpere, o traversară în fugă și pe cea de-a doua, alergând cât îi țineau puterile pe poteca ce ducea spre șosea și la șirul de case de pe margine. Râdeau descătușați de teamă și comentau cu glas tare experiența, trăgându-și unul altuia ghionturi din mers. Nu aveau nici un regret, era doar o mică răzbunare care estompa din sentimentele de teamă pe care le simțeau de fiecare dată când îl întâlneau pe vânzătorul de lozuri. Bălaiul era cel mai încântat, cu o satisfacție nedisimulată pe chipul luminat de un zâmbet larg.
În încăpere, făptura adăpostită în hainele vânzătorului reacționă extrem de ciudat la țipătul pe care nu s-ar fi așteptat niciodată să-l audă. Începu o transformare stranie. Ceața cenușie care o acoperea ca un sarcofag fu atrasă înăuntrul corpului. Forma începu să crească, umflându-se peste măsură, până când hainele care-o acopereau începură să pârâie și să se rupă fâșii-fâșii, zburând în toate părțile ca aruncate de o forță nevăzută. Pe pat se profilă o sferă uriașă, gri lucios, pe suprafața căreia șerpuiau în viteză dungi negre și verzi, fosforescente. Rămase nemișcată preț de câteva momente, în timp ce dungile se învârteau și mai tare, pierind și apărând ritmic din interiorul ei. Mirosul nedefinit, fetid și greu se accentua pe măsură ce dungile se învârtea și dispăreau, aparând cu o viteză din ce în ce mai mare în interiorul sferei. Ființa de pe altă lume nu era pregătită pentru astfel de situații și paradoxal, o cuprinse un sentiment pe care nu-l avea închis în nici un recipient și care o cutremura, nelăsându-i nicio urmă de luciditate: spaima. Era neobișnuit pentru ea să simtă, nu simțise niciodată nimic, în afară de mulțumirea pe care o avea după culegerea de sentimente, însă țipătul copiilor îi transmiseseră o stare pe care nu mai avea cum să o transforme ca s-o pună în colecție. I se insinua în toate părțile ființei ei cenușii, în toate fibrele și o tulbura, mai ales, imposibilitatea de a-și recăpăta forma, controlul asupra dimensiunii și puterea de a scăpa de senzația neobișnuită care o apăsa. Simțea cum ceva înăuntrul ei crește, fără putința de a ieși, îngreunând-o.
Dobândi un oarecare echilibru, iar dungile care rulau cu viteză își potoliră goana din interior și de pe suprafața ei. Se rostogoli din pat și căzu cu o bufnitură înfundată, urmată imediat de zgomotul scândurilor rupte. Căzu printre ele în beci, peste rafturile cu recipiente care căzură și se rostogoliră peste tot, sparte și împrăștiate prin toate colțurile. Cu un pocnet sfera se desfăcu, încercând să se întindă de-a lungul încăperii. Tentaculele abia ieșeau din ea, dar  reuși să se întindă și să îmbrace  pereții cu forma gelatinoasă, consistentă acum, ascunzînd înăuntrul ei zbaterile colorate ale firișoarelor de sentimente, stări și atitudini scăpate din recipiente,  care zburau întun amestec haotic de culori în pivnița întunecată, din care nu aveau scăpare. Se strânse din ce în ce mai mult de pe pereți, apropiindu-se de forma sferică avută înainte, înghesuind laolaltă firișoarele lăptoase care-și continuau dansul în culori lăptoase, ca într-un dans mut, menit să ascundă în întuneric realități vii. Deveni curând sfera cenușiu lucioasă, cu consistență materială, străbătută de irizările verzi și negre ale dungilor care se fugăreau în interiorul ei. Acestea se prinseră intrun joc haotic, ca un algoritm absurd până când nuanța cenușie viră brusc în verdele fosforescent al ochiului. Mișcarea lor se opri, în timp ce pivnița se lumina în toate ungherele sub lumina verde, lăsând umbre peste resturile rafturilor și al recipientelor de pe jos. Culoarea verde începu să pălească, iar pe suprafața ei începură să șerpuiască imagini într-o succesiune fără noimă, care sugerau sentimentele prinse dedesubt din colecția vânzîtorului de lozuri. Chipul speriat de copil se prefigură o fracțiune de secundă, urmat de imaginea tristeții bărbatului care-și plângea mortul drag, frica vânătorului străpuns de coarnele șarpelui zburător apăru și ea în lumina violetă a planetei conturată de gura deschisă pentru ultima gură de aer. Trecu la fel de rapid fericirea mirilor îmbrățișați, fericirea paladinilor de pe Xiano la sosirea ploii pe planeta uscată, zeci de imagini din lumea cunoscută și lumile de pe care forma culesese stări și sentimente se îngrămădeau să iasă din închistarea sferei, înconjurată de un nimb verde, ca o carapace. O mulțime de mici umflături îi animau suprafața, ca și cum din interior sute de degete încercau să o străpungă. Sfera începu să se micșoreze abia vizibil, într-o descreștere lentă, trecând de la culoarea verde spre un vernil pal, în timp ce dedesubt imaginile se succedau din ce în ce mai repede și mai neclare, transformându-se într-o lumină albă, pe măsură ce sfera cobora în ea însăși. Culoarea carapacei deveni galbenă, apoi roșie, sfârșind brusc într-un alb strălucitor asemănător cu cel de sub ea. Se micșora continuu, până când ajunse la dimensiunea unei mingi de fotbal și începu să se rotească din ce în ce mai repede, amețitor, într-un amestec nedefinit de irizări colorate sclipind orbitor de alb , scoțând scântei care trosneau ca un arc electric. Carapacea se uni cu conținutul pe care-l adăpostea, făcându-se una cu el. Un moment păru că rotirea se oprește, însă sfârșitul fu o explozie asurzitoare care făcu sfera să dispară într-o lumină puternică, transformată repede într-un nor strălucitor, întins în tot spațiul pivniței, ridicând apoi podeaua, împrăștiind mobila mizeră și făcând una cu pământul acoperișurile rămase în picioare și zidurile clădirii.
Copiii se opriră din goana lor, speriați de zgomot și se întoarseră cu fața spre locuința vânzătorului de lozuri. Nu văzură decât un nor uriaș de praf și nici urmă de clădire. Doar o perdea zdrențuită mai flutura la o fereastră înfiptă într-un zid rămas ca prin minune în picioare. Deasupra locului unde fusese clădirea se lățea o perdea de lumină difuză, de culoare alb-albastră și cu irizări de verde fosforescent, care pemăsură ce se întindea câștiga transparență, devenind tot mai mare până când se zdrențui pe margini iar înăuntru apărură goluri mari de întuneric. Pieri în noapte  ca și cum n-ar fi fost, iar adierea vântului șterse orice urmă de praf, lăsând întunericul să cuprindă cu atingerea sa mîngâierea stelelor și alintul lunii. Copiii o luară din nou la fugă pe marginea șoselei, ca și cum ar fi fost urmăriți de o nălucă. În aer plutea o nuanță intensă de regret, amestecată cu un ușor iz de fericire. În urma lor orașul își etala luminile indiferent,  ascunzând îndărătul lor urâțenia de peste zi și goana absurdă a oamenilor spre o bunăstare a trupului. Estompat, cu vagi nuanțe albăstrii, sclipirea lunii purta peste tot iluzia unei liniști de început de timp. Era ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Totul era la locul lui, toate se desfășurau în ritmul algoritmic al desfășurării vieții și al stării de continuă așteptare spre mai bine a oamenilor de aici.