Aurica intrase la şcoala primară chiar în anul în care războiul cel mare, “ăl de-al doilea”, se sfârşea. În anul acela împlinise şapte ani. Cu războiul ăla odată avea să se isprăvească o lume. Poate că nici războiul nu încetase întâmplător primăvara. Primăvara, după cum credea Aurica, se întâmplă numai lucruri bune. Pentru alea rele nu era loc. Atunci, în primăvara aceea, altă lume începea să se ivească. Dar aproape nimeni de la ei din sat nu ştia şi nu se gândea la asta atunci.
       De simţit, ea nu prea simţise războiul, nu prea avusese de-a face cu el în adevăratul înţeles al vorbei. Poate era prea mică pentru a-l desluşi, poate n-avuseseră ei, cei care rămăseseră în sat, timp de războiul ce se-ntindea peste o mare parte din suflarea omenească, ocupaţi cum erau, cu mic, cu mare, de războiul lor cel mic, de fiecare zi. Războiul lor cu viaţa era mai însemnat şi, pentru ei, poate, mai greu de dus decât războiul acela uriaş, întins pe aproape Pământul întreg, dar care pe ei, cei aşezaţi mai la marginea lumii, îi uita uneori. Îi uita şi războiul pe ei, uitau şi ei de război, mai cu seamă copiii ca ea. Își amintea cum oroarea intrase și la ei în sat de câteva ori. Femei rămase fără bărbați și copii rămași fără tați.

      Dar mai erau şi zile în care necazul le intra în sat cu un pic de blândeţe. Aşa era atunci când de pe front sosea câte un barbat trimis acasă fără o mână sau fără un picior. Alteori bărbaţii reveniţi păreau întregi, n-aveau vreo rană la vedere. Poate, cel mult, îşi târau un picior sau unora le lipsea un deget-două de la mână. Alţii rămâneau cu câte un ochi beteag, iar, uneori, lumina chiar le rămânea inaccesibilă pentru vecie, că erau şi dintre cei care veneau de pe front betegiţi şi betegi de ambii ochi. Alteori nimic din toate acestea, bărbaţii păreau a fi la fel de întregi precum plecaseră şi nici nu vorbeau despre vreo meteahnă. Nu părea că războiul îi vătămase în vreun fel. Desigur, de ochi trişti şi de frunţi îngândurate nu se preocupa nimeni. Iar bărbaţii întorşi de pe front, ei înşişi ruşinaţi de privirile lor uneori prea triste şi de frunţile lor prea des şi prea vădit adumbrite, se hotărau s-ascundă tristeţile şi frământările cât de bine puteau. Adică sub propriile lor priviri, de-aia căutătura lor era, cel mai adesea, nemulţumită şi aspră. Sau sub gesturi de şef proaspăt numit în funcţie. Aşa părea a fi şi chiar era, de fapt, mai simplu. Cu sufletul ferecat se descurcau, infinit, mai bine. Păreau să se descurce.
          Aşa i se părea. Cum că, de la o vreme, amintirile ei despre război şi despre alte lucruri se înmulţeau. Cu cât trecea timpul, cu atât îşi amintea mai mult. Poate pentru că, după ce începuse să îmbătrânească, clipele în care se concentra asupra vieţii ei trecute se multiplicaseră. Nu ştia de ce, dar acum, mai înspre bătrâneţe, şi-adusese aminte despre poveşti  pe care le uitase. Poveştile alea, pe care ea le ştia, pe cele mai multe, din auzite. Mai ales pe cele despre război.
     Cu adevărat, în copilăria Auricăi, războiul lor de fiecare zi, cel cu viaţa, era aproape la fel de însemnat şi de dificil ca celălalt, cel adevărat. Că pământurile trebuiau muncite mai mult fără bărbaţi. Trebuiau muncite oricum, fiindcă gurile erau atât de multe şi trebuiau hrănite. Toate. Erau, pur şi simplu, năpădiţi de viaţă. În fiecare zi, în fiecare ceas.
    Cum de îşi aducea aminte Aurica atâtea lucruri?! O mulţime îi veneau în cap, fără să le fi scormonit dinadins. Mai ales acum, la bătrâneţe, i se înmulţiseră aducerile-aminte. Dar, dacă ar fi pus-o cineva, n-ar fi ştiut să le zică aşa, cum îi veneau în gând. Că amintirile Auricăi însemnau nu atât cuvinte, cât imagini. Poze mișcătoare. Și tot așa i se-arăta şi gândul cel tainic, precum i se-arătau amintirile. Gândul ăla al ei, ăla de-o hărţuia și-o năpădea din când în când. De care se rușina ca și cum cine știe ce păcat de neînchipuit ar fi făcut. Și despre care nimeni nu știa. Iar când nu năvălea, stătea pitit pe undeva, prin suflet. Tot o imagine de-asta, era şi gândul ei cel nărăvaş. O imagine și câteva cuvinte. El însuși amintire. Auricăi i se părea că și gândul pitulat, și aducerile-aminte semănau cu reportajele sau cu filmele pe care apuca și ea să le vadă uneori la televizor, numai că le lipseau cuvintele. În orice caz, nu erau prea multe cuvinte, că nu știa ea să lipească de  imagini chiar atâtea vorbe, cum făceau ăia de la televizor. La filme se uita doar dacă-i plăceau și doar dacă avea norocul să nu adoarmă, cumva, răpusă de osteneala de peste zi. Habar n-avea cum se fac filmele, de unde să fi știut?!, dar uneori se gândea că, dacă cineva priceput ar fi avut puterea de a pătrunde în capul ei, i-ar fi fost lesne să facă un film sau mai multe numai cu ce-i rămăsese întipărit în minte. Insul ăsta, pesemne, se conturase în mintea Auricăi  precum un regizor clarvăzător. Poate așa i-ar fi zis Aurica, dacă ar fi avut destulă știință să-l și numească într-un fel. Da, ăla i-ar fi luat amintirile de-acolo, din cap, le-ar fi aranjat după știința lui și gata!, ar fi ieșit filmul. Însă gândul ei răzvrătit nu l-ar fi scos la iveală nici în ruptul capului. Nu l-ar fi dezvăluit nimănui, nici dacă ar fi ademenit-o cu averi. Îl ascunsese atât de bine, că uneori uita și ea de el. Cu zilele. Era bine atunci când îl uita, că n-o mai necăjea.
      Gândul ei nedestăinuit, nescos vreodată la lumină, frământarea asta, răscolitoare şi nărăvaşă, îi dadea târcoale de multă vreme, deşi Aurica n-ar fi putut spune cu precizie de când. Nu identifica exact momentul, însă, cu oarecare aproximaţie, ştia. Gândul ei ascuns care însemna, de fapt, o imagine și câteva cuvinte ce i se rostogoleau prin minte din când în când. Câteva cuvinte ce alcătuiau, de fapt, o dorinţă, deşi Aurica nu le dăduse numele ăsta. Ar fi fost prea complicat, prea subtil, prea rafinat faţă de cât o lăsa pe ea viaţa să aspire. Şi faţă de cât era ea în stare să transpună în teorie şi în concepte lucruri de felul ăsta. Iar de bântuit, nu de la-nceput o bântuise neliniştea. Nu chiar de când îşi luase bărbat, nu chiar de când se aşezase cu el la casa ei. Mai încoace se ivise, la vreo câţiva ani după ce se luaseră şi după ce li născuse primul copil.
    Pe măsură ce vremea trecea, multe gânduri reușise să îndepărteze Aurica din minte. Timpul zbura cum zboară el de obicei, iar cele mai multe dintre gânduri își pierdeau însemnătatea și ea reușea să le pună pe fugă. Nu mai avea rost să se gândească la fapte și la vorbe pe care nu le-ar fi putut schimba și care, de altfel, nici nu-i schimbaseră viața. În orice caz, nu fundamental.
    Alea treceau. Numai dorinţa ei ascunsă părea că n-o să treacă niciodată.
       De pitulat, de ea le pitula în primul rând, mai apoi de restul lumii. Gândurile, vorbele astea, de-ar fi vrut ea să le audă de la Vasile al ei. Se străduia din răsputeri să le ascundă. Mai ales lui nu i le-ar fi spus, nici picată cu ceară. Nu avea să le afle niciodată, nu slobozite de ea. Îi cerea, într-un fel, să le ştie singur, să le gândească cu mintea lui, cum ar veni. Să le simtă cu sufletul lui, apoi să audă din gura bărbatului ei vorbele pe care ar fi vrut să i le spună. Poate nu chiar p-alea la care se gândea ea, da’ măcar unele care să fi semănat. Nişte vorbe susurate limpede, ele însele limpezi precum apele râului de munte în care îşi scăldase ea, odată, picioarele, când fuseseră la un bâlci, de Sfânta Maria Mică. Îi plăcuse apa aia limpede ce spăla, ceas de ceas, pietrele şi care-i spălase şi ei picioarele, înviorându-i întregul corp. Şi mintea, şi sufletul. Parcă era apa vieţii dintr-o poveste pe care-o ştia ea. O poveste pe care o auzise  cu multă vreme în urmă. Tare mult îi plăcuse.
         Ce o mulţumea, însă, pe Aurica, era că neastâmpărul ăsta al ei, hărnicia asta de femeie sănătoasă, vânjoasă, puternică, îşi găsise leacul în multele arii de pământ ce trebuiau muncite şi, la tinereţe, în ridicarea casei în care stătea de atâta vreme cu bărbatul şi, un timp, până când plecaseră la școli, cu băieții.
       Aurica nu avea cunoştinţă, dar nici peste măsură de preocupată nu fusese, de nu cumva se născuse aşa, plăcându-i truda asta, cu braţele. Totuși, deși nelămurită pe de-a-ntregul sau, mai curând, nu îndeajuns de preocupată de aspectul ăsta, nu se îndoia că Dumnezeu, când alesese pentru ea şi îi dăduse firea ei de om, zisese că aşa o să fie cu ea pe lume. Bunăoară, că o să se nască şi că o să renască ori de câte ori sapa din mâna ei lovea pământul. Şi cu faţa luminându-i-se de fiecare dată când privirea ei găsea, înmărmurită aproape, de încântare, după ce căutase, iscoditoare, mugurul verde-crud de început de primăvară. Mugurul ăla din care-ți venea să muşti când apărea el prima dată. Şi Aurica aşa făcea, chiar făcea asta uneori. Smulgea un firicel cu două degete şi apoi îl mesteca. Să simtă, cum ar veni, mirosul primăverii şi gustul roadelor ce vor veni. Făcea toate astea, chiar dacă nu-şi închipuia, fireşte, fiindcă n-avea cum, că se scriseseră şi versuri. Despre mugurul ei, verde şi crud, ce-i însenina viaţa în fiecare an. Dacă ar fi ştiut ea ce versuri i se închinaseră mugurului de primăvară şi dacă cineva i-ar fi cerut-o, ar fi jurat că aşa era, ca în poeziile alea. Fiindcă, precum în poezia despre care nu aflase şi despre care nici n-avea să afle vreodată, întocmai ca acolo i se înfățișau şi ei toate, când se iţeau primele semne ale primăverii. Fără îndoială, exact aşa arăta și mugurul ei. Uneori alb, alteori roz, poate câteodată firav, dar întotdeauna pur. Şi, multiplicat în sute și mii de exemplare, umplea întreaga coastă, câtă se întindea ea, din vale şi până-n deal.
         Asta era ea, aşa era Aurica, nu avea astâmpăr! D-aia iarna i se părea prea lungă. Atunci torcea lână şi împletea ciorapi, dar nu ăsta era traiul de şi-l dorea. În fiecare iarnă tânjea după primăvară! Primăvara însemna pentru ea viaţă. Nu la modul poetic şi general, ci de-adevăratelea! Oricine ar fi fost atent la Aurica și ar fi avut cât de cât pricepere în ale sufletului omenesc, ar fi constatat cu siguranță că, pentru ea, primăvara care aducea culori de toate felurile nu era o figură de stil. Și ar fi concluzionat, probabil, că pentru Aurica fusese mai bine că nu apucase să-nveţe la şcoală despre metafore și despre alte lucruri de felul ăsta. Dar numai cineva care s-ar fi priceput la astfel de analize și la complicate introspecții sufletești ar fi fost în stare să facă acest soi de observații, în cazul în care ar fi cunoscut-o pe Aurica îndeajuns. S-ar fi gândit și ea acum la cine știe ce figuri de stil, poate, în loc să aibă simţirea asta, adevărată! Pentru Aurica totul era cât se poate de simplu, iar gânduri din astea, sofisticate, nu aveau cum să-i treacă prin cap. Trăia bucuria primăverii precum un copil. Întocmai ca un copil trăia clipele astea! La fel de simplu, de puternic şi de adevărat ca în copilărie. Fără năzuinţe înalte, cum ar fi putut să fie, de pildă, acelea de a transpune în concepte, în teorii sau în versuri tot ce simţea. Nu avea astfel de aspirații și  nu simţea nevoia să-i ţină cineva prelegeri preţioase şi sofisticate. Nici despre trăirea autentică, nici despre inocenţă! Nimic din ceea ce i-ar fi putut trece prin cap unui observator avizat nu se afla pe lista de preocupări a Auricăi. În mintea ei nu încăpeau gânduri de acest fel. Dar întreaga  ei trăire nu era cu nimic mai prejos şi cu nimic mai săracă decât a celor care se pricepeau să şi pună în cuvinte fermecate oricare vibraţie sufletească. Numai că vorbele frumos şi cu ştiinţă aranjate nu erau specialitatea  Auricăi. Rămăseseră o taină pe care nici nu ţinea s-o dezlege.  Pur şi simplu nu s-ar fi încumetat! Toată filosofia ei de viață  însemna cutezanța de a-și duce viața asta, a ei, zi după zi și de a o purta dintr-o primăvară în cealaltă. Se încumenta doar să trăiască. Cum făcuseră ăi de dinaintea ei și ăi de trăiseră și mai înainte. Cum se pomenise de când era lumea. Lumea de-o știa Aurica, aia din sat. Lumea ei. Altceva nici n-ar fi știut ce să facă.
         Însă de câte un cuvânt învăţat demult, tot îşi mai amintea. Nu uitase de tot vorbele alea scrise în cărțile de școală nici acum, la bătrâneţe. Nu le uitase pe toate. Iar pe cele pe care le ținea minte, nu le ignora. Le repeta din când în când şi i se fixaseră în memorie. Poate ca pe o datorie față de ceea ce se străduise să învețe și față de ea însăși, premianta clasei în fiecare dintre cei patru ani când mersese la școală. De fapt, chiar primăvara i le reamintea. Fiecare primăvară, din fiecare an. Din câţi trăise până atunci. N-ar fi avut cum să fie altfel. Unul dintre cuvintele rămase în amintire îi era mai drag decât altele care se agățaseră de ea. Ăsta, mai mult decât celelalte, nu doar că i se lipise de suflet, dar sălășuia de-a binelea acolo, în inima ei. În fiecare primăvară, firul de iarbă chiar asta făcea, mijea, aşa cum citise ea în cărțile de școală de pe vremuri. Ca într-un joc al copilăriei. Se ascundea, o vreme, ca la pituluș, cât ţinea gerul. Apoi, încet, începea să-şi iţească, de sub pământ, căpşorul verde. Şi, precum era de înţeles, dacă firul de iarbă mijea, mijea şi viaţa. Aurica era în deplin acord cu formularea asta și trăia primăvara altfel de cum trăia celelalte anotimpuri. Altcumva  nu putea să fie când viaţa mijea în fiecare fir de iarbă, în fiecare frunză, în fiecare floare! Tare-i mai plăcea potrivirea asta cu vorba citită odinioară. Atunci izbucnea în ea şi un soi de mândrie sau chiar de orgoliu, un strop de vanitate şi rostea vorbele cu satisfacţie conştientă şi destul de atentă la efectul cuvintelor ei asupra ocazionalilor interlocutori: “Mă duc o ţâră pă deal, să văz dacă miji firu’ ierbii” zicea, puțin trufașă. Convinsă  că n-ar fi găsit nici măcar ea, expertă în primăveri, dacă s-ar fi priceput la vorbe meșteșugite, un cuvânt mai nimerit. Credea că ăla de-l scrisese în cărţi fusese un om tare învăţat. Ca orice om care scrie cărți. Și în cărți. Și musai iubitor de câmpuri şi de primăveri, aşa, ca ea, numai că ei îi lipsea ştiinţa multă de carte. Brodeala asta dintre cuvânt și ce se întâmpla primăvara pe deal o uluia. Era convinsă că nu se mai pomenise pe lume o potriveală ca asta. Puținul de-l știa ea din cărți, între care un cuvânt, unul singur, reușea să lămurească pe deplin tot ce se-ntâmpla, de-adevăratelea, pe câmp, era un mister pentru Aurica. Un mister și o neîntreruptă mirare, aproape o minune. Mijea frumos de tot firul ăsta, al ierbii. Şi renăştea şi ea, tot cum se spunea prin cărţi. Primăvara și numai primăvara i se părea Auricăi că e nemuritoare. Că nu se putea muri când erau atâtea lucruri de văzut. Şi de făcut.
    Totuşi, de la o vreme, parcă obosise. Şi nici puterile ei nu mai erau alea cu care era învăţată de tânără, de copil. De fapt, obosise să se mai întrebe de ce o duceau gândurile astea tot acolo, de ce n-o părăseau de atâta vreme. Nu chiar acum începuse oboseala. Nu de când era bătrână cu adevărat. De câţiva ani buni începuse să ostenească de la aşteptarea asta lungă. Parcă nu mai avea putere să mai spere că dorinţa zămislită de una dintre cele mai dragi amintiri ale copilăriei ei se va împlini. Speranţa se dusese, doar dorinţa Auricăi rămăsese la fel de arzătoare ca acum mulţi ani, când o conştientizase prima dată. Dorinţa cuprinsă în cuvintele care trebuiau să sune ca atunci, ca în copilăria ei. Doar că ea trebuia să fi fost în locul maică-sii şi Vasile în locul lui taică-său. Cuvintele n-ar fi fost greu de rostit, că nici taică-său, Ilie, nu fusese vreun ritor. Da’ Ilie ştiuse să-i spună nevestei lui cuvintele acelea, cu miez. Cuvintele pe care le auzise Aurica fără să vrea, printr-una dintre fereastrele deschise ale căsuţei lor, într-o primăvară. Fiindcă  părinţii ei nu ştiau că se afla acolo, în curte, lângă fereastră, şi nici n-aveau să afle vreodată. Cuvinte puţine, uşor de ţinut minte, dar nu de-asta nu le uitase Aurica. Le reținuse pentru că n-auzise în viaţa ei vorbe de felul ăsta spuse de vreun bărbat nevestei lui. Pe la ei, pe-acolo, nu se mai pomenise. Dacă ar fi știut mai multe despre cuvintele  meșteșugite, sigur le-ar fi pus numele potrivit. Neștiind, însă, că vorbele auzite în primăvara aceea erau, de fapt, o declarație de dragoste, le lăsase așa, fără nume. Fără nume, dar tânjind după ele aproape în fiecare zi.
        Nu ştia nimeni. Şi nici nu avea să afle, vreodată, cineva. Nimeni nu și-ar fi închipuit că, în fiecare primăvară, ea plângea. Când dădea cu ochii, cu ăi din cap și cu ăi din suflet, de această întreagă prefacere și de tot freamătul ăsta, ea plângea. Pentru pomii ce dădeau să-nfrunzească, pentru mugurul ei verde gata să plesnească, prevestind rodul, pentru susurul șuvoaielor de zăpadă topită ce se căzneau să străbată dealul și să ajungă în vale, uneori cât niște râulețe, alteori doar cât firul de lână tors de Aurica când zăpada și gerul de peste iarnă o țineau în casă fără voia ei. Puhoaie sau doar firicele timide, după cât de bogată sau cât de săracă fusese iarna în zăpezi. În zilele acelea, întâiele ale primăverii, un strop de mâncare nu i-ar fi trebuit. Nici colţul ăla de turtă nu i-ar mai fi trebuit, nici codrul ăla de pâine, nici măcar alea două mere pe care şi le vâra în buzunarul de la şorţ. Da’ le lua cu ea, prevăzătoare, aşa cum făcea de obicei. Dup-aia pornea pe dealuri să-şi vadă via, să-şi vadă prunii, să-şi vadă merii. De parcă i-ar fi fost teamă să nu se fi-ntâmplat ceva rău cu ei peste iarnă. Şi să plângă. Să nu-și mai strunească sufletul și să plângă amestecat, de dorul şi de dragul pământului primenit de Dumnezeu. Şi de dorinţa ei ascunsă. Mai aprigă și cu speranța abia mai pâlpâind,  pe măsură ce timpul se împuţina. Timpul rămas.


Grupaj de fragmente revizuite din povestirea “Dorință“ inclusă în volumul de proză scurtă  “De m-aș fi numit Șeherezada“, editura ELiteratura, București, 2016