În luptă cu extratereştrii

Următoarea întâmplare ciudată din viaţa ei s-a petrecut – arată doamna Florina – într-o noapte de vară, a anului 1957, imediat după revoluţia anticomunistă din Ungaria. Avea 11 ani pe atunci şi aceasta se afla, împreună cu surioara sa mai mică, afară, în şoprul gospodăriei casei părinteşti din Vişeu de Jos. Explică ea: ”Şoprul e o construcţie din lemn alcătuită din patru stâlpi şi o platformă din şindrilă, unde se depozitează fânul proaspăt cosit. Era o vară cu nopţi călduroase şi ne aflam încă la baza şoprului, la vreo douăzeci de metri de casă. Acolo obişnuiam noi două să dormim, în nopţile de vară, fiindcă în şopru culcuşul era comod, mai ales după ce aşterneam peste fân o cergă.”

Incredibilul fenomen a debutat la numai câteva minute după miezul nopţii, când obişnuia să treacă pe lângă aşezare un tren, de unde şi exactitatea precizării – şi a durat mai bine de o oră. Îşi continuă apoi, în detaliu, relatarea: “Aud, la un moment dat, un bâzâit ca al unui ţânţar care-ţi zboară pe la ureche.

Zic: noapte, ţînţari şi nu dăm atenţie evenimentului. Scara era sprijinită de şopru, aşa că am urcat pe ea ca să ajungem în vârf, unde am început să privim luna. Era o lună plină, uriaşă în noaptea aceea… La un moment dat numa‘ că vedem cum vin spre noi, la baza scării două creaturi mici, având o înălţime de vreo 65-70 de centimetri. Umblau legănat, de parcă ar fi fost pe arcuri – iar trupul lor părea îmbrăcat într-un fel de combinezon în care se pompase aer. În dreptul ochilor aveau o fantă îngustă, dispusă pe orizontală, iar casca avea două antene, cu biluţe în vârf.” Adaugă, încurcată că în mod normal ar fi trebuit amândouă să ţipe, ca să-şi alerteze mama, însă de uimire rămăseseră fără glas. De asemenea nu au avut nici inspiraţia să împingă scara cât colo, mai ales că omuleţii o urcau deja, cu gând să ajungă la ele. Doamna Florina arată că, înspăimntată, sora sa îşi trăsese cerga peste cap, însă ei nu-i fusese nicio clipă teamă de creaturile respective: “Cum urcau, cum le loveam cu picioarele. Şi acestea, ceva mai grele decât nişte baloane, cădeau de pe scară, producând zgomote înfundate. Dar baiul era că veneau mereu altele spre noi, astfel că mai bine de o oră m-am luptat cu ele – până când acestea s-au lăsat păgubaşe. Ştiu exact că lupta noastră a durat mai mult de o oră fiindcă am auzit, la un moment dat trenul şi care trecea pe la noi la ora unu noaptea. Apoi, în urechi, acelaşi bâzâit, ca şi la începutul sosirii lor – dar pe urmă, linişte mormântală, nimic. După ce ne-am revenit din şoc, soră-mea m-a implorat să nu-i povestim întâmplarea mamei – fostă călugăriţă, femeie extrem de credincioasă cum am mai menţionat – ca să n-o întristăm pentru că nu ne-am rugat în seara precedentă. Ne-am zis că acela o fi fost motivul pentru care au venit dracii după noi… Şi într-un târziu am adormit, ce-i drept cam iepureşte, până în zori. Iar după ce ne-am trezit, inspectând miriştea, am găsit trei urme dispuse într-un cerc cu un diametru de vreo trei-patru metri – semn că omuleţii coborâseră dintr-un obiect zburător, care lăsase urme adânci în mirişte.“