Primăvara din vis
din volumul Cuvinte sfere, Editura ePublishers, 2022
Am suferit, m-am minţit că nu ar fi nimic neobişnuit, dar ochii tăi arată diferit. Am şovăit, m-am răsucit şi tot pe-o lamă de cuţit am nimerit. Credeam că sunt o antrenată şi cu o inimă de piatră. De-am răscolit şi m-am zdrobit, e că păreai un fir de apă liniştit. Şi-am ameţit şi am orbit, m-am grăbit şi te-am sorbit. Zmeul meu făgăduit, eu în tine-am investit. Aşa eşti tu, mai potolit, sau primăvara te-a lovit? Ce ar mai fi de dovedit? Ţi-am scris în fiecare zi noi, nenăscute poezii. Prostii! Nici nu le vei găsi, nici nu le vei citi. Eu te-am plăsmuit şi jăratic ţi-am găsit. Cu tine nu-i tristeţea tristă, cu tine parcă sunt artistă. Cu tine poezia mea există. Copacii mi i-ai înflorit şi tot tu pari nefericit. M-am gândit şi răzgândit, m-am rotit, învinuit: Dacă tu m-ai otrăvit? Ţie ţi s-a cuvenit zborul meu desăvârşit. Poate doar ne-am rătăcit.
Poate eşti de neclintit. Nu sta, bade, necăjit! Cu ce dor te-ai pricopsit? Doamne, pari nefericit! Până unde ai gonit? Ai ajuns la infinit? Ştiu că nu e nimerit, în iarna mea să te invit, dar astrele aşa s-or fi vorbit. Dacă n-ai fi existat, calm, viteaz şi aşezat, eu din cine-aş fi gustat? Poate că te-am inventat. Nu simţi cerul peste noi? Nu vezi cum se aprinde de la amândoi? Hai, hai înapoi, într-un cald-rece război. Îmi dai aripi, tu - să zbori înveţi, dar nici nu ştii spre ce te-ndrepţi! Dormi? Am un vis. Ţi l-am mai zis. O primăvară neîntâmplată mi-ai fi promis. Eu te-aş târî înapoi, să fim tineri amândoi, tu mă tragi înainte, printre sfere cuvinte. Aşa cum ne-am gravitat, cum m-ai derutat, cum n-am rezistat, m-oi fi fermecat. Ai mers de pasăre ca un condor; îţi par un fluture pâlpâitor. Doar dintr-atât şi mi se face dor! Nu e logic nimic, cum iau foc, vreau să zic. M-am lămurit. Nu sunt vremuri de iubit. De azi, zmeu, te-am slobozit…
Iarna din tine presimte primǎvara
din volumul Poezii în nisip, Editura ePublishers, 2022
Mai am, mai aveam de trǎit o iubire. A rǎsǎrit în mine-un gând, dar sǎ-l rostesc mǎ înspǎimânt. Într-o poezie încape-un rând de vie. Ţi-am scris despre asta? Mi-a înfrunzit, mi-a lǎstǎrit fereastra. Eu plâng de drag, plâng de dor, de nu mǎ recunoşti uşor. Nu te strig, doar vreau sǎ ştiu dacǎ eşti, dacǎ eşti viu, înaripat, dezamǎgit, pustiu. Sunt un cer. Eşti propria-mi stea. O inimǎ în afara mea. Era un timp când aşa-mi pǎrea. Ce soare! Casa ta are ferestre spre mare? Dac-ar fi sǎ te chem la un sfârşit de lume, ai veni, fǎrǎ nume? Îmi ceri sǎ fug de primăvara care mi s-a dat? Eşti mai nebun decât mine, soldat! În a ta logicǎ de piatrǎ n-ar trebui nici sǎ visez vreodatǎ! În mintea ta iubita cum aratǎ? N-are sǎ mai fie primăvara ta, o primăvarǎ adevǎratǎ, aşa cum nici noi nu am fost niciodatǎ! Ţi-am clǎdit o mare şi-un ţǎrm. Tu eşti nisipul ce nu mǎ lasă sǎ adorm. Culoarea, forma ta naturalǎ e a mea coalǎ. Aşa vii tu la tine ca într-o catedralǎ. Îţi e fricǎ de singurǎtate? Din atâţia maci, iubeşti o carte? Pǎsǎrile mele au gǎsit în tine un nor. Lasǎ-le sǎ se piardǎ în liniştea lor. Dar tu nu asculţi, nu vezi. Tu citeşti mai departe şi taci. Negrǎit de frumos cum te-mbraci în cuvintele mele, stângaci. Tremuram ca roua lâng-un fir de iarbǎ. Soarele, cu pofta-i, o sǎ mă resoarbǎ. Ştii cât de uşor mǎ pierd, ca-ntr-o pǎdure un ied. Arsura nouǎ nu ţi-o iert. Numai poemele de dragoste şi dor cumplit m-opresc s-ajung la tine, la infinit! La capǎtul dorinţelor mele eşti tu: un fluviu ce se aruncǎ în mare, o deltǎ cu pǎsǎri la soare. Sunt grǎdinǎ înfloritǎ. Când nu eşti, sunt pustie, razna, pieritǎ...