Bucuria unei arsuri
din volumul Abstracţiuni, Editura ePublishers, 2022
Între pustiu, absurd şi infinit am alergat, am scormonit. Ce dor de ale tale stele mi-a venit! De o mie de ani te aştept cu poşta ce vine! Nu ştiu nimic de raiul din tine. Tremuri înspre mine forme, linii, rime. Umbra zice: Nu îţi fac prea bine! Ce boală avem! Colosală: poezia-n sânge, vise cu noi pe o coală. Treceai ca o pasăre din zare în zare fără cusur, fără asemănare. Te dor aripile din spate, îmbrăţişările nedate? Spre ce absurd alergi, de libertate? Ţi-au înflorit anul acesta teii? O primăvară, câte au trecut? Milenii? Ce prǎpastie şi ce dor se nasc între noi când dorm! Ce pedeapsǎ şi arsura! Ce blestem, ochii şi gura! Ce distantǎ legǎtura! Uite ce voiam să îmi spui: că pot dormi, că nu o să te pierd. Îmi spui? M-ai rupt în două, tu şi ploaia ce ne plouă!
Aşa cum între nori un soare stă s-apară, pare că e şi nu e, a mea primăvară. Nici nu contează ce cuvinte spun! Important e că ne vorbim. Oricum. Îmi spui ceva din ale tale frunze. O întâlnire e mai mult decât o viaţă odată întâlniţi pe buze. Nu te am în braţe, dar te am în sânge. Inima-n tăcere, doar ea te atinge. N-am nevoie de hârtie să-ţi trimit o poezie. Noi tăcem şi avem atâtea a ne spune! Zi! Ai fugi cu mine-n lume? Fără tine ce-ar fi vara? Cine-ar fi la mine-n gând? Cui aş scrie-n zori scrisoare? Altei frunze, frunză-n vânt? Ce ţi-aş putea fi eu: luna, furtuna, când ochii tăi mă sorb, mă caută întruna? Sunt o foaie veche într-o carte. Eşti o frunză suferind departe. Precum munţii Oltul ne desparte. Prin tine trec cuvintele ca bruma şi stelele ce mă ardeau întruna. Ţi-aş fi putut fi luna... Te-ai supărat că ţi-am zis frunză, dar tu eşti nai pe a mea buză. Ochii tăi au culoarea zenitului. Cu ei aş putea cuceri lumea, timpul, zeii Egiptului. Cu tine poezia mea există ca luna între stele: întunecată, demodată, tristă…
Scrise în doi
din volumul Cuvinte sfere, Editura ePublishers, 2022
De la o vreme îmi vine - De unde? - un dor, dor spre niciunde! Nu fac nimic, nici nu-ndrăznesc să sper la ochii lui de apă şi cer. Nu e iarnă, nu e vară, să nu vreau cu el afară! E un gând ce mă omoară, pare o treabă uşoară: îi zâmbesc şi el coboară, îl gonesc şi vine iară, zmeul meu legat cu sfoară! Avea ceva de lumină stelară, un abur de pâine fierbinte, de secară amară. Paşii noştri unde sunt? Cum o fi al său pământ? Nu e noapte, nu e zi, fără-n gând a ne iubi! Hai că poţi! Vezi, ai zâmbit! Într-o zi vei fi şi fericit. N-am glumit! Adevărata frumuseţe a lumii e chiar această zi neîncepută dinaintea furtunii. Vino pe aripi de vânt şi-ţi voi spune un cuvânt! Vino pe aripi deseară, dor de tine-mi este iară! Tu ştii că te-aştept şi roşeşti cu privirea. Doar vântul prin apă ne ştie iubirea. Cuvintele curg natural între noi. Sunt scrisori cu de apă cuvinte, de aer culori. Poate că primăvara pe care o aştept e la mine în piept, o născocire, un subiect. Mi-am propus să te uit, cu iubire cu tot, fiindcă-ncep, nu ştiu cum să mă mint, să mă port. Te aud trecând cu sfială într-o mişcare uniform liniară împărţind orele, zilele, drumurile, ploile în dimineaţă şi seară. Ce sigur ai curs! Ca o apă. Singur, un cer am rămas. Un zmeu semănând cu o pasăre, după tine ai tras. Am o umbră pe umărul stâng. Merg atent să n-o tulbur, să nu plâng. O iau cu mine peste tot, deşi povara mă ucide idiot. Cade cerul în ape. Pământul e aproape. De-l ating, are să mă îngroape. Umbra unei flăcări în culori, briza mea pe valurile tale, în zori… Te-am chinuit şi m-ai cucerit cu toate cuvintele pe care ni le-am şoptit. Vibrează aerul între noi, se subţiază. O vară fierbinte urmează…