Andrei Apreotesei, Florin Guzgă, Andrei Fermeșanu. Ieșeni de nivel artistic pregnant. Șefi, cu rezultate bune voi să cred, la două instituții de prestigiu de pe Bahlui: Ateneul Național și Opera Națională Română. Am ajuns la concluzia asta documentându-mă binișor ca să scriu aste rânduri. Întrutot meritate de ei după ce-i ascultai amu` câteva zile la Pitești. Când au ridicat publicu-n picioare cu-a lor interpretare de soi. Cu vocile excelente dăruite de Dumnezeu, binecuvântat. Școlite vizibil. Șlefuite adecvat și util. Puternice și pătrunzătoare-n suflet enorm. Aducând aminte fie și numai de Pavarotti, Domingo, Carreras...

  Au dăruit refrene celebre (canțonete și nu doar) c-un entuziasm incontestabil. Și cu profesionalism remarcabil. Dovedind vocație autentică. Etalând guri „de aur”. Măiestrie certă-n emisia vocal-muzicală. Coerență-ntre ei din belșug. Siguranță, subtilitate-n abordarea partiturilor. Iscusință, categoric, în ceea ce fac. Pe scurt, fură minunați și-or fi bineveniți și la iarnă, dacă revin (precum au propus). Nu i-am mai fi lăsat să plece, așa că după, le-am transmis direct admirația noastră. Mulțumindu-le, firesc, pentru porția de frumusețe sonoră oferită și urbei valahe. Mai ales că există aici o filarmonică de mileniu trei. Activă și în creștere de potențial. A cărei orchestră (camerală-n speță) i-a acompaniat cu plăcere și atenție fățișă. Condusă, tot entuziast, de Costin Grigore. Bucureșteanu` subțirel, tumultuos, care-a dirijat-o de atâtea ori cu sârguință. Manageru-i, Gabi Niță, lipsind însă din sală, nepotrivit. Și neonorant pentru omologii soli. Dezamăgitor, să nu mai vorbim...
  Sunetul a fost, de această dată, echilibrat, adecvat. Fără distorsiuni, stridențe sau excese. Astfel c-am petrecut o seară plină de satisfacții emoționale, artistice, culturale reale. Adânci și substanțiale. Balsam pentru inimi adevărat. Cum ne-am dori să fie multe altele în permanență. Trăiască Iașu`, deci, și tenorii săi! Că Piteștiu` n-are, păcat mare, astfel de valori...