Anotimpurile, în succesiunea lor, au darul de a ne surprinde uneori plăcut, alteori mai puțin plăcut, chiar dacă acum, în prag de primăvară, avem poate nevoie mai mult ca niciodată de o adiere caldă plină de miresme, care să alunge îngrijorarea ori tristețile acestor vremuri. Am venit în satul natal să găsesc primăvara, să îmi dea soarele înapoi, caișii ori zarzării înfloriți, dar ea a fugit de acasă. La colțul casei părintești, în grădinița plină cu zambile și narcise, pe hotarul cu umbra vecinului Sile, trecut în amintire cu mulți ani în urmă, la rădăcina unui ulm bătrân plantat de străbunicul Constantin, se mai zăresc cele câteva buchete de  ghiocei care scot căpșorul an după an, ca simbol al nemuririi și tainice fericirii a unor generații de oameni dragi  plecați la cules de stele.
Luna martie, în timpul copilăriei mele, era luna în care, cum pășeam pragul casei, dădeam nas în nas cu primăvara. Pe dealurile din Tufe, unde obișnuiam să merg în vremurile de poveste ale copilăriei și adolescenței, mă mai întorc uneori. Am făcut-o și acum în căutarea primăverii. Anotimpurile s-au mai schimbat în ultimii ani ca și oamenii locului..

Pe uliță, în drumul meu spre coastă, un vânt răsleț îmi biciuiește fața, răscolind câțiva fulgi de zăpadă ce-mi tulbură gândurile și  amintirile primăvăratice..Toate îmi sunt așa de vii si parcă revăd și acum siluetele sălciilor aflate pe marginea pârâului ce adună izvoarele de pe coastă, sălcii plantate de moș Neagu Cioacă, ce stau cu ramurile lor pletoase, încărcate deja cu mugurii în această perioadă. În timp ce urc dealul pe coastă, în căuatrea primăverii, încerc să redescopăr parfumul și mirosul florilor de tămâioară ori acela inconfundabil de crud și iarbă verde, ca o încântătoare și minunată întâlnire cu natura Bădulesei, dar și cu frumoasa mea copilărie..
Indiferent de haina pe care o poartă, „Dealul din Tufe” mă primește și mă strânge parcă la piept cu o căldură care îmi dă vigoare și mă răscolește până în cele mai îndepărtate cotloane ale sufletului..Pe coama lui văd potecuța emancipată a vremurilor de odinioară plină de miresme care merge până la coada lacului unde se află  „țuțurca”. Din loc în loc, poteca  poartă pe ea amprenta picioarelor mele desculțe care o străbăteau necontenit în adolescența mea grăbită, plină de vise.. Dealul, acum golaș, fără plaiurile de vii de odinioară, parcă stă să se prăbușescă sub greutatea anilor.. Poteca se uită la mine ..E tristă și oftează.. de dorul oamenilor de odinioară..și parcă mă întreabă: „Eu încotro trebuie să o iau, călătorule?”
    De acolo de sus, în primăvara copilăriei mele, soarele răsărea după deal într-un fel anume, învingător, strălucitor, blajin, plin de căldură, ce făcea că aceste zile să fie mult mai strălucitoare decât cele de iarnă..Soarele trezea poiana, iar  bătrânii noștri, dar și noi, copiii, îl percepeam ca pe o promisiune de ceva bun ce pregătea sufletul bădulesenilor să se dezmorțească, de speranță, de viață nouă, de bucurie, de care parcă avem acum nevoie mai mult ca niciodată. Erau timpurile când primăvara bunicilor parcă nu se juca  „v-ați ascunselea” ca acum..Era mai așezată în calculul timpului și izbucnea năvalnic din coama dealului, se revărsa peste coastă și peste sat.. Și o făcea cu freamăt de crengi, cu ciripit  de păsărele, cu guruit de turturele, cu sursur de izvoare, cu tot alaiul ei..Luna martie deschidea porțile de argint ale corcodușilor și zarzărilor  înfloriți..A făcut-o și acum, dar parcă mai timid..Peste sat, în fiecare cătun se zăresc mici insule albe, care invită primăvara să se arate..
    Niciun alt anotimp nu apropia sufletul ca primăvara în acei ani îndepărtați și de fragilitatea copilăriei și de seninătatea bătrâneții bunicilor...Eram și copil, și bunic..Erau două primăveri: una în suflet și alta pe care o priveam pe fereastră..Părul nins la tâmple al bunicului era totuna cu  corcodușii ninși care sclipeau în soare, corcoduși pe care îi vedeam de la fereastră.
În primăvara din sufletul meu, mi-l amintesc pe bunicul Petre cu primăvara aia pe umeri cum ne cânta din caval un cântec anume dedicat primăverii, care îmi spunea că se cheamă: „Când se ia zăpada de pe coastă”. Niciodată nu am știut care este adevărul, dacă el mai era   cântat  și de altcineva sau era doar creația lui..Ceea ce știu este că de când el a plecat la ceruri, cântecul acela nu l-am mai auzit niciodată...Cântecul bunicului era legătura lui cu primăvara și se contopea cu farmecul ei într-un adevărat miraj cosmic, care numai acolo în lumea satului se poatea trăi și simți..
Trăiam acolo în căsuța noastră din paiantă, dată cu var și cu mușcate la fereastră, parcă dincolo de viață. Stam și ascultam două frumuseți, două primăveri, care veneau pe cântecul cavalului care se oglindeau: cea din sufletul meu și cea de dincolo de ferestra mătuită.. Dealul, coasta, fulgii întârziați și răzleți, care se topesc la atingerea ierbii, sunt tot acolo.. Acum cavalul este și el tot acolo..Primăvara din sufletul meu este tot acolo..Toate sunt, însă bunicul nu mai este..Și nici copilăria...Cineva plimbă pe uliță sunetul cavalului, în căutarea bunicului, dar și a primăverii..Poate că zăpada de aceea nu se dă plecată, încă mai așteaptă cântecul cavalului..Primăvara urmează să vină ca de fiecare dată. Doar întârzie, se ascunde, este surprinzătoare, dar se întoarce, copilăria niciodată..Din ea a rămas doar primăvara din suflet..
Acolo sus, pe coma dealului, sta ascunsă primăvara care încerca să se acopere  cu câțiva fulgi de nea. Cerul era mai aproape și sta rezimat pe prispa dorului, iar satul se vede în toată splendoarea lui. Pajiștea de la poalele dealului era plină cu flori multicolore într-un jucăuș și nesfârșit  răsfăț al naturii. Dar primăvara, în ultimii ani, pare să aibă și ea planurile ei care nu prea mai coincid cu ale noastre, dar le putem percepe în adierea ramurilor de salcie aflate pe marginea pârâului, dacă facem efortul să ieșim din casă. Primăvara din totdeauna a fost și a rămas un anotimp al dezmorțirii, al speranței și mai ales acum avem nevoie de speranță la fel de mult cum avem nevoie și de primăvară, ca un echilibru al vieții.
    Soarele, încă destul de timid, se străduia să spargă perdeaua groasă a norilor cu ferestre strălucitoare  pentru câteva momente, înainte de a se ascunde iar în nori pufoși care parcă mă apasă pe creștet. Simt că îmi dă curaj, îmi permite să visez și să mă amăgesc la gândul că tot privind la linia orizontului spre localitatea vecină, aș putea zări venind primăvara pe ulițele Bădulesei, ca o mândră și frumoasă fata morgana..De acolo veneau visele mele, acolo plecau, an după an și soarele dogoritor al verii ori moșul cu sania, după ce împărțea cadourile copiilor cuminți, doar pentru a se întoarce iară..
Uneori căutarea e frumoasă, dar și așteptarea are farmecul ei, iar asta o dovedesc cele câteva berze care fără să le pese de vreme, aflate pe„ Lacul lui Cârjan”, flirtează, dau din ciocuri, cochetează și se pregătesc de împerechere..Ele sunt bine primite de oamenii satului fiind printre vestitorii primăverii, iar tradiția spune că prezența acestora este de bun augur..Uneori doar gândul la ele, la rândunele, te face părtaș la bucuria primăverii..
Nu am găsit încă primăvara, dar am văzut primele berze..Nu l-am găsit nici pe bunicul, dar am găsit cavalul.. Pot spune că am găsit bucăți de primăvară. Chiar dacă nu am găsit-o în toată splendoarea ei, sunt fericit că am găsit dorul de ea, mirosul copilăriei, al miresmelor ei, am retrăit poveștile nespuse și am înțeles că frumusețea stă în ochii privitorului chiar dacă verdele se lasă așteptat, adierile calde stau ascunse în spatele „Dealului din Tufe”, așteptând razele blânde ale soarelui să coboare peste sat..
În căutarea primăverii am trăit pentru o zi mai degrabă sentimentul unui ultim zbucium al iernii care se pare că a devenit obișnuință în ultimii ani și am plecat cu gândul la o nouă căutare, convins fiind că, aceasta uneori întârzie provocator, sau noi o căutăm mai devreme când o confundăm cu cea din sufletele noastre.  Primăvara reprezintă  de fapt schimbarea ca o trecere de la o temă de viață la alta ori de la o stare de spirit la alta..Câtă vreme vom știi să activăm primăvara în interiorul nostru, cu flori și dragoste de prieteni, de oameni dragi, de viață, de frumos, de speranță, puțin ne pasă că ea se lasă așteptată. Și așteptarea e frumoasă! Toate așteptările sunt frumoase, dar așteptarea primăverii parcă le întrece pe toate!