Începi să visezi și să scrii...
Orice om care se respectă are un vis, un sens, un scop.
,,Vreau așa”... ,,așa nu vreau”, ,,vreau aia”... ,,nu vreau ailaltă”, toate deciziile noastre sunt luate în baza visului în care credem.
Visul se subântinde firii fiecăruia dintre noi, ca rădăcina din care decurge floarea, planta, copacul.
  Urmându-și visul, poetul Bogdan Nicolae Groza, născut la 3 decembrie 1973 în Baia Mare, Maramureș, emigrează în America, în anul 2014. Fiind stabilit în prezent în Chicago, Illinois.
  Se dovește a fi un autor prolific, având mai multe volume publicate. Volume de proză: ,,LIFE. LOVE. YOU” publicat în limba engleza, 2015, la editura XLIBRIS, INDIANA, USA ; ,,LIFE. LOVE. YOU!" publicat în limba română, Editura Singur, Târgoviște, 2014. Volume de poezie: ,,Poetul se duce. Poemnul seduce...” Editura SINGUR, Târgoviste, 2017; ,,Bă, Bogdanule!", Editura SINGUR, Târgoviște, 2013;  ,,Evadările unui poet domestic” Editura GRINTA, Cluj Napoca, 2009; ,,Pasărea din tâmple", publicat la Editura Grinta, Cluj Napoca,2006.

  Din 2014, de când a emigrat, scrie si scenarii de film, pe lângă poezie si proză scurtă.
Unele dintre scenariile lui au fost premiate la diverse concursuri de gen din America.
În România a fost de asemenea premiat pentru volumele de poezie: Premiul revistei literare SINGUR, Târgoviște, la Concursul de manuscrise literare, pentru volumul de poezie în manuscris: ,,Evadările unui poet domestic", 2009; Mențiune la Concursul Național de Poezie ,,Octavian Goga", Ciucea, jud. Cluj, 2008; Premiul pentru debut, la Concursul Cărțile anului 2006, pentru volumul de poezie ,,Pasărea din tâmple", organizat de Uniunea Scriitorilor din Romania, filiala Baia Mare, 2007; Premiul Editurii EMMA, Orăștie, la Concursul Național de Literatură, VISUL, Orăștie, 2007 etc.
A colaborat cu diverse reviste de specialitate atât din țară cât și din străinătate.
  Este prezent cu poezii si în antologii: ,,VIRTUALIA 2" 2004; ,,VIRTUALIA 4" 2005 si ,,VIRTUALIA 6" 2007, apărute la Iași;  ,,Almanahul tinerilor scriitori - literatura tânără 2007", Cluj Napoca, 2007; ,,Poeme hai hui", publicată de Editurile SINGUR & GRINTA, 2012.
  Volumul de față, intitulat ,,Printre vârste și ani”, apărut la Editura Ecreator Baia Mare, în anul 2023, în colecția Poesis, fiind structurat pe două sectiuni: ”Joaca de-a copilăria” și ,,În contratimp cu vârsta”, începe cu un motto sugestiv, o mărturisere de suflet despre ,,prima iubire” :
,,Ea m-a găsit pe mine încă din adolescență/Pot să spun că ea a fost prima mea iubire./ Avea într-însa ceva unic, o... incandescență/ Ce m-a cucerit instant într-o subtilă trăire/ /Era frumoasă și plină de strălucire aparte/ Împodobită-n trene când scurte când lungi./ Ca o mireasă ce în pași iambici împarte/ Înțelesuri ascunse, ca la inima ei metaforic s-ajungi./ / Dar tot ea m-a făcut să sufăr și să plâng/ Să am insomnii dese, să mă perpelesc.../ Cândva m-a găsit ea. Acum o caut eu/ Și parcă o găsesc din ce în ce mai greu...” (Prima mea iubire).    
  Poezia devine pentru poet, o cetate visată, pe care o caută mereu, asemenea unui tărâm originar unde ești înscris, unde ești luat în evidență, unde ți-ai lăsat cele mai sfinte simțiri, cele mai alese doruri adunate în decursul vieții, unde poți fi protejat.
Poezia devine ,,acasă”, acel loc unde după îndepărtatele și îndelungatele călătorii prin oceanele vieții te poți întoarce, fiind sigur că acolo te așteaptă cei dragi, cei compatibili cu tine.
  Autorul propune într-o scriitură amplă și analitică, o suită de poezii migălos concepute de-alungul anilor, atent detaliate, în care emoțiile se revarsă în tumult de senzații. ,,Nu alege tăcerea ca să spui ceva/ nu vorbi ca să nu spui nimic”, ne îndemna cu mult timp în urmă Kalil Gibran.
Poetul nostru se conformează: ,,Nu există trăire la care să nu vibrezi în vreun fel anume.../uneori te trezești lăcrimând fără să știi de ce/atunci simți cum un fior îți străbate ființa/de parcă te-ar curenta în tot corpul/de parcă o ușă lăuntrică se deschide ca să iasă/ tot freamătul din tine...” (Ca un frison emoția).
Nici o artă nu are o cale mai directă către sufletele oamenilor decât poezia.
  O poezie a culorilor răsfrânte în oglinzi de suflet, a înălțimilor albastre ale gândului, o nesecată curgere de emoții lirice, pe care o poartă în sine poetul, revărsând-o în versuri cu sensuri profunde.
Un sentiment al căutării de sine, asumat ca stare poetică, animă poemele lui, și, chiar dacă prin ele străbate, ca un fir roșu, dramaticul fior al trecerii ireversibile a timpului, avem senzația că trecerea noastră prin această existență lasă urme plăcute, așa cum numai iubirea o poate face: ,,Nu mai știu numele iubirii de mâine/ Știu doar că inima și-a pregătit deja bătăile mai ample/ Anticipând o nouă trăire în salturi/ Și cu cât se apropie ziua hărăzită prezentului/ Cu atât nerăbdarea de a vibra intens este tot mai mare/ Până la identificarea în celălalt/ Până la asimilarea dublei respirații sacadate/ Până la tresărirea unor ochi dezvățați cu o lumină ...” (Nu mai știu).
Ce versuri uluitoare! Câtă speranță adună în trăire...în așteptarea ,,iubirii de mâine” Inima și-a pregătit,, bătăile mai ample”.
  Își dorește și se decide să fie zen: ,,Visele sunt gratis și în zenul meu îmi pot induce orice stare vreau”, ne spune el...
,,Prea sunt încrâncenat cu mine, cu lumea, cu viața.../Azi m-am decis să fiu zen și ”little silly”, cum zic americanii ăștia./Să râd de mine și de alții, să stau senin când e noros și furtună,/ Să deslușesc nuanțele de galben din raza piezișă care mă scanează,/ Să mă hlizesc la copii ce mănâncă înghețată cu vanilie și fistic...” vrea să devină măcar în imaginație din nou copil, să alerge prin bălți, să se joace fugărind veverite, să râdă...,,Ce atâta stres? Ce atâtea crispări și neuroni distruși aiurea...?/ Azi las derapajele copilului din mine să expandeze.../ Să mă joc cu piticii de pe creier,/ Să calc prin bălți, și să fugăresc veverițele din Portage Park,/ Și să-mi râd de singurătate,/ cum râde ciobul de oală spartă...” (Să fiu zen)
  Adevărată luptă este aceea de a descoperi un drum propriu (oricât de îngust sau de scurt ar fi el), un drum neparcurs de nimeni, la care ajungem doar pe drumurile care îl înconjoară, descoperite deja de alți căutători.
Starea ,,zen”, mulți dintre noi o căutăm cu ardoare, o dorim ca o rostuire…,,când isihia imi devine rostuire”, acea tihnă interioară când în jurul nostru avem parte doar de,, furtuni”,neliniști,  de zbateri și nereușite, o căutăm ca pe o cetate:  ,,Multe au fost zbaterile.../ Acum totul e calm în mine/ Precum o mare după ce a fost descântată/ Nicio toamnă nu mă poate scoate din vara mea/ Când isihia îmi devine rostuire/ Nu am de ce să mă îmbrac în alb -/ Din părul meu țâșnesc fire argintii/ Ce-mi purifică inima și aerul și viața.../ Las și azi echinocțiile în uitare/ Când sunt egal cu un înger/ Până la lăsarea întunericului/ Abia apoi o să-mi deschid aripile fosforescente/ Să luminez îngerului calea spre mine/ Să sălășluiască o vreme într-o chilie de gânduri...” (Rostuire).
,,Tot ce nu-i fericire , este un minus la iubire” afirmă marele Emil Cioran. Poetul nostru recunoaște că fără dragoste nu mai există nimic, decât ,,o răceală a inimii”, iar el ajunge în starea amorfă în care nu poate simți, nu poate compune, nu poate trăi: ,,nu-mi pot transforma visele avute în poeme/ mi se destramă povestea lor suavă/ în fiecare dimineață/ și apoi caut frânturile de viziuni/ printre rămășițele de gânduri nocturne/ mi se înghesuie în tâmple imagini sporadice/ despre un zbor fără aripi și o plutire de umbre,/ impresia de albastru peste senzația de umed,/ un râs sardonic peste un plâns canonic,/ și multă învălmășeală în devălmășie.../și nu mai știu cum e să scriu un poem de dragoste..și să trăiesc un poem de dragoste...” ( Îngândurare).
Când tot ce ți-a oferit viața și ai trăit până la suprema încordare, dispare, ajungi în starea de a nu mai putea trăi nimic.
Simți că mori de singurătate, de disperare, de neiubire.
Te simți un nimeni și al nimănui, nici al zilei de azi, nici al zilei de mâine. Ai sentimentul că nu mai poți continua după astfel de vârtejuri... ,,multă învălmășeală în devălmășie”, te consumi pe plan interior.
Flacăra arde într-un cuptor închis de unde căldura nu mai poate ieși. ,,Rezultatul vieții mele nu este mai mult de trei cuvinte: Am fost crud, M-am gătit, M-am ars. ”ne spune  Rumi, maestrul iubirii.
 Ca om, scriitorul e la fel ca oricare altul, subminat aceleiași condiții umane, acelorași dureri și plăceri, acelorași zbateri, acelorași speranțe și amăgiri.
Diferența este dorința zinică de a scrie, scrisul devine,, cetatea” în care-și găsește adăpostul, împlinirea. Cetatea visată.
Gabriel Liiceanu, vorbind despre „zen”-ul lui Mircea Cărtărescu, spunea următoarele: „Mircea Cărtărescu nu este un om în general care își scrie jurnalul, ci este doar un scriitor. Nu e nimic altceva pe lumea asta decât scriitor (…) Dar în rest, când nu scrie? Se gândește la drama că nu scrie!”. Practic, Gabriel Liiceanu ne spune că, atunci când privim un scriitor, vom vedea  o ființă care ,, doar scrie”. Asta este totalitatea vieții ei, nimic din ceea ce trăiește nu poate fi altfel decât gravitând în jurul scrisului ca act al existenței…,, Zilnic trec peste o șaradă a vieții în derulare/ nimeni nu știe ce e în sufletul și mintea unui poet/ mai mereu cu capul în nori/ și cu inima în visare/ fiecare gând care mă străbate e amfibologic/ începe cu o impresie și se termină cu o mirare/ mereu alta, mereu surprinzătoare, mereu în schimbare...”( Apeiron), ne mărturișește Bogdan Nicolae Groza. Ca apoi în poezia (Certitudini) să ne dezvăluie adevăratul său crez : ,,Sunt un fel de Toma apostolul/ nu cred în mine decât atunci când/ ating copilul dinlăuntrul meu/ care doarme pe o aripă de înger/ până la întâlnirea cu zborul//Abia atunci îndrăznesc să spun cu convingere:/cred în cel care m-a creat pe mine/ cu toate șovăielile mele, cu toate nădejdile mele;/ cred în copilul și adolescentul perpetuu/ deghizați în adultul ce sunt./ iartă-mi Doamne credința pe jumătate pierdută!”… credința lui devine posibilă doar atingând puritatea, ,,copilul dinlăuntru”, ,, la întâlnirea cu zborul ”.
 Pentru cine crede cu adevărat în puterea creatoare a spiritului uman, viața poate fi un izvor necontenit de frumusețe și puritate. „Creând, trăiești de două ori”, spunea Albert Camus.
Începi să visezi și să scrii, adăpostit în ,,cetatea visată”.
 Poetul Bogdan Nicolae Groza și-a asumat aceste cuvinte cu înțelesuri atât de pătrunzătoare.
Crezând în spiritul frumos și pur, în oamenii care vor să dăruiască ceva celorlalți, chiar dacă asta înseamnă o bucățică din ei înșiși, din timpul lor prețios care nu mai poate fi recuperat, dar este cel mai frumos cadou pe care oamenii îl pot primi din partea lor.
Cum vom prețui acest dar? Rămâne de văzut.
El este oferit , noi trebuie doar să întidem mâna.
Pentru că: ,,Doamne, cât este de sărac un om care nu citește!”
Citind vom fi spectatorii unui frumos volum de poezie, care are ceva de spus , de urlat, de revendicat…și ne vom îmbogăți spiritual.
 ,,Rătăcind printre vârste și ani”, poetul ne îndeamnă: ,,Omule! Dacă vrei să intri la mine,/ Dezbracă-te de secrete, de întunecare, de ascunzișuri, de tine,/ Fii luminos - precum o dimineață proaspăt invadată de soare,/ Fii senin – ca după o spovadă sumară dar eficientă!//Altfel sloiul meu de gheață te va cuprinde/ Și vei avea frisoane toate viața!” (Rafale)
  Senini și puri, ca după o spovadă, să intrăm  în ,,cetatea”  lui Bogdan Nicolae Groza.
Aducând căldura atât de necesară, pentru a topi orice ,,sloi de gheață”.  Vă îndemn la lecturare!