La Filarmonica Pitești. Cronologic, succint, după obicei. Primu` tandem, aflat în fața orchestrei, Ioana Goicea și Costin Grigore. Tânăra și plăcuta violonistă, bucureșteancă de fel, este fiica doamnei Cristina Anghelescu. Tot cu arcușu` notorie solistă și dânsa ani mulți. Cristina a optat pentru Sibelius, iar la bis pentru Enescu. Costin a dirijat. Amândoi, bine cunoscuți melomanilor locali. Le-a succedat, înainte de Paște, Tiberiu Oprea la pult. Cu lucrări adecvate Sfintei Sărbători creștine. Mozart, Händel, Haydn și alții, firesc.

A contribuit, după puteri, și mica trupă corală  municipală Novis. Cred că mai multă muzică sacră românească ar fi impresionat și mai și, da` n-a fost să fie...
  Longeviva formație Holograf, cu mare priză la publicul argeșean, a umplut Casa de Cultură a Sindicatelor, din urbe. Adică opt sute de locuri, ce n-am mai văzut de o vreme bună. Veteranii bucureșteni încă siguri pe ei bucurându-se de aplauze îmbelșugate. Cândva, la tinerețe, într-o altă formulă, repetau în subsol la fostul Palat al Culturii Pitești (actuala Curte de Apel). Erau mai rock atunci, acum preponderent pop. Cu șlagăre multe, ce-i drept. Simfonici însă, nici pe departe. Cântând doar ce-au compus ei în timp și ce știu să facă convingător. Nu înțeleg așadar de ce sunt cuplați în astfel de spectacole instrumentiști ai instituției organizatoare. Care oricum n-au avut decât rol de orchestră de estradă. Dacă ar fi fost sonorizați corespunzător. Ca să-i auzim perfect în orice colț al sălii odată ce-au urcat, obligatoriu, pe scenă. M-am atașat de oamenii aceștia (cu excepția unuia) și consider că merită respect pentru munca lor. Nu e cazul a-i duce-n derizoriu. Și nici a plăti dirijor din branșă care să stea în spatele unor formații de altă factură sonoră. Ahtiate după decibeli din abundență (a aminti, în context, și Proconsul ori Direcția 5). Fără ca el să conducă totul. Deși studiile sale universitare i-ar permite asta neîndoios. Alexandru Ilie, în speță, aflându-se nemeritat în aceeași postură nepotrivită ca alți doi, anterior.   
  Sigur, succesu` de public și de casă n-a lipsit. Organizatorii câștigând bani buni, da` nu și profesionalism managerial. Căci nu amesteci capra cu varza, se știe...
  În fine, ultimu` concert de april fuse o mare surpriză. Cu doi invitați italieni, muzicieni de nădejde. Talentați vădit și cuceritori cât cuprinde. Carlo Torlontano, cornist la Pescara. Care se preocupă cu rezultate notabile de promovarea unui instrument de suflat din Alpii elvețieni. Alpforn se cheamă și e, de fapt, un bucium. Carlo a venit cu două variante ale acestuia, interpretând lucrări de Anton Zimmermann, Leopold Mozart, Giovanni D`Aquila, Creații faine, sunet minunat. Melodicitate și armonie din belșug. Frumusețe învăluitoare, neîndoielnic perenă. Cărora li s-a adăugat excelenta variantă a simfoniei a șaptea de Beethoven. ”Apoteoza dansului”, precum a numit-o Wagner ulterior. Superbă, copleșitoare, dumnezeiască. Giovanni având, de aceea, o sarcină grea în tălmăcirea ei. Dar, plin de elan și muzicalitate pe măsură, a izbândit să smulgă aplauze neîntrerupte vreo zece minute. Îndreptățit fără dubiu. Trebuie să (re)apară neapărat în fața simfonicului piteștean și nu doar a lui. Și el, și Zampieri cinste făcând țării soră de gintă latină. Cam atât. Că recitaluri sau jazz, nicidecum. Ce-o fi-n continuare ne-om lămuri treptat...