Vorbeam, cu ocazia altei recenzii pe care am făcut-o altei cărți a doamnei Cornelia Costin, GRĂDINA DIN SUFLETUL MEU, (2017), despre faptul că formarea profesională a autoarei este de factură filosofică (doctor în filosofie), motiv pentru care întâlnim în cărțile sale creații lirice cu profundă nuanță filosofică, creații în care întrebările şi neliniştile personale sunt raportate la trăirile şi neliniştile celorlalți, generând astfel posibilitatea unor trăiri intense în care apar judecăți de valoare, judecăți prin care-şi formează o lume interioară a ei, în calitate de creator de artă, o lume mai bună, dar cu toate acestea, o lume din care nu vor lipsi niciodată, nici durerea, nici tristețea şi nici incertitudinea, pentru că, nu-i aşa, o lume perfectă nu va putea fi creată nici când, o lume în care apare însă visul, iar odată cu el, speranța.
          Cartea de față, FLUTURII DIN VIS, carte a doamnei Cornelia Costin, apărută la Editura CONTRASTE CULTURALE, Giurgiu, (2022), este o carte de poezie scrisă sub zodia visului, dacă expresia este fericită, a visului ca formă de imaginație (in)voluntară cu un conținut de material (in)conştient, format dintr-o succesiune lirică, de data aceasta, de imagini, sunete, idei şi alte senzații, care apar în timpul somnului, dar atenție, nu al oricărui tip de somn, cazul în speță, al unui somn autoindus, un somn creativ, un somn al creației artistice, un somn care se consumă în timpul stării de veghe.

Într-un asemenea "somn", capacitățile cognitive precum gândirea şi memoria devin secundare, locul lor luându-l percepția psihico - emoțională a evenimentelor (pe)trecute în viață, nelipsind nici de data aceasta întrebările retorice esențiale şi inițiale asupra vieții, asupra rostului omului în această viață, care nu este altceva decât o taină, un mister din care eroul liric încearcă, încet - încet, să iasă, să se ridice spre lumină, spre soare, spre căldura benefică a razei acestuia.
          "Ce-i viața?... un fulg... o părere... nimic... ? / din taina speranței încet mă
ridic / şi raza de soare ce-mi mângâie tâmpla / mă uit cum se stinge rânjind la aripa / rămasă pierdută în lacrima serii / dar încă mai crede în mitul învierii / când totuşi... o floare-nflorită de vreme / încântă privirea invitând la-nviere... // E primăvară iar şi totul învie / ... şi fluturii din vis... Ce tandră parodie!..."(FLUTURII DIN VIS).
          Da. Viața este o parodie, o ironie a sorții, care presupune sesizarea unei dualități, sesizarea unui paradox, motiv pentru care, în gândirea doamnei Cornelia Costin, această viziune asupra vieții apare drept un act critic, un act cu nuanțe pronunțat cognitive de natură axiologică, un act care deschide pe undeva, la modul filosofic vorbind, drumul prin această viață care, deşi este a noastră, ne marchează, ne stresează, ne consumă şi ne trece ireversibil. "Să nu mă cerți când n-am să pot fi fresh / şi n-am să pot să vreau să mă ridic din pat / sau te împiedici de prea vechiul preş / pe care să îl scutur am uitat... / în inimă voi fi mereu cum vrei / dar ştii şi tu, nu-ntotdeauna poți / seninul de pe cer uşor să-l iei / şi nici în apa-adâncă să
înoți... // Aş vrea să înțelegi... cum şi eu am să fac / cât de străină pare lumea-viața uneori / şi dacă vezi că-s tristă şi că tac / să înțelegi-accepți senin că-n suflet port splendori / pe care le adun doar pentru tine / aşa cum simt că faci tu pentru mine..."(SĂ NU MĂ CERȚI...).
          În cartea doamnei Cornelia Costin, cuvântul "drum", despre care am făcut vorbire mai sus, cu întregul său bagaj semantic, ocupă un rol esențial, nu atât prin copleşitoarea frecvență în adevăr, cât prin calitatea rară de a desemna o stare lirică la fel de profundă ca alte constante metaforice întâlnite în creația dânsei (tăcerea, somnul, visul, miracolul iubirii, căreia-i aduce un omagiu esențial, subintitulându-şi cartea: OMAGIUL IUBIRII NESFÂRŞITE...).
          Parcurgând acest drum, eroul liric se simte uneori înfrânt sau resemnat, "Sau poate că tăcerea prea liber asumată / Coboară peste mine senin vindecătoare / Făcându-mă să cred că binecuvântată / E clipa... ce te-nvață... te-nfruntă... răbdătoare... // Mi-e greu să cred că iarna-i trecătoare / Când însăşi viața mea e-un patinoar / Patinele-mi lipsesc şi ghiața-nşelătoare / M-aruncă-n fața uşilor care se închid bizar / Când tocmai vreau să trec un prag sau altul... // Mă-mpac din nou cu toate şi mă îmbărbătez / Au fost atâtea primăverii seducătoare... / Care m-au învățat să sper şi să cutez / Şi-n vijelia toamnelor năucitoare / Statui s-au întrupat... mai tari decât bazaltul..."(ÎNFRÂNTĂ SUNT DIN NOU...). Iată cum eul liric, în asemenea momente inevitabile, se consolează cu ideea toamnei veşnice prevestitoare de iarnă, încercând să se îmbărbăteze singur şi să devină cutezător în fața obstacolelor presărate pe acest drum.
          În interferență cu toate acestea, drumul simbolic despre care vorbeam profilează spațiul îngust al unui HOMO VIATOR, abscons şi enigmatic, al unui peregrin modern cu privirea uimită şi întrebătoare, a unui om etic care venerează tot ce întâlneşte, dar al cărui destin se consumă într-o meditație şi-o ardere perpetuă. "Uneori distanța, diferența / perfid dezvăluie esenţa / trufiei  care stă ascunsă / în viața ce pare pătrunsă / de frumusețe şi iubire / care adesea dă de ştire / cât e de necesară taina, / când sumbru copleşeşte spaima / că totul este munte... // Te simți din nou ca un copil / care se vrea îmbrățişat / când nimeni nu mai e prin preajmă / şi totu-i copleşit de spaimă. // De ai noroc / iubire-ți
aminteşte / că mai trăieşte... / uitând de orişice soroc / ... mai există... şi trudeşte / pentru tine s-aprindă stele pe cer / să te învăluie-n mister / când nu-i în stare să măsoare / tot ce-ți doreşti, cerşind candoare..."(UNEORI).
           Simbol al depăşirii condiției imediate de viață, semnul sub care egoul poetei păşeşte în viață şi trăieşte concomitent, drumul acesta liric este de acum spațiu şi durată, privire aruncată din mers asupra lumii, o ipostază a unui creator de artă care se simte pe undeva cenzurat în tentațiile sale inițiatice dar, cu toate acestea, un gânditor aflat permanent în căutarea înțelesurilor acestei lumi neînțelese.
          Metaforic vorbind, în fața "Porții gândului" din cartea doamnei Cornelia Costin, FLUTURII DIN VIS, se află "înfloritul POM" care surâde şi îngână în pustiu nişte deducții axiologice deosebit de valoroase: "Dacă cei care "ştiu" / s-ar înțelege cu cei care "spun" / şi cu cei care "fac"... / şi cu cei care "tac" / lumea ar fi o grădină (mult mai!) respectată... / adorată ... îngrijită... UMANĂ... / şi mereu surăzătoare... înfiorată... / de multe primejdii ocolită // ... ar înțelege ce-o destramă... // Ne rătăcim printre orgolii... neputințe... spaime... trufii... / şi aşteptăm doar de la ceilalți (?!) / sau de la stele? / de la vreun ZEU? / de la stafii...? / să ne învețe?... / să ne arate? / să demonstreze... / ce înseamnă "să fii OM"... // Când mărturie evidentă  / e ... ÎNFLORITUL POM..."(ÎNFLORITUL POM).
          Simbolistica acestui drum alegoric pe care l-am intuit în cartea doamnei Cornelia Costin, un drum cu obstacole, suişuri şi coborâşuri, un drum foarte vechi, care se ordonează până în pragul poeziei moderne, în funcție de un ideal, de obicei numit, chiar dacă pe alocuri ia forma unei alegorii cu semnificații generale, întâlnim un număr de 140 poeme care, la prima vedere, plăcute fiind la lecturat, scurte în compoziție, datorită frumuseții figurilor de stil, a ingeniozității mijloacelor artistice de construcție, uneori inovatoare, dau impresia unei cărți uşoare, fermecătoare, ce-l pofteşte pe cititor, îl îndeamnă la lectură dar, stupoare, în timpul lecturii, acesta, cititorul, este invitat să gândească, să judece şi să perceapă sau să descopere noi valori, adânc interpretate, pe parcursul numitului"drum" simbolic în care sinele eului liric se obiectivizează atât de mult, încât ajunge la identificarea cu absolutul, am putea spune.