1. “Soldaţii dorm. / În turnul cel mai înalt / Împăratul plânge.” Rar aceşti termeni să fi ajuns într-o asemenea relaţie. Totuşi ea străluceşte în orizonturile istoriei, povestită de bătrânul Herodot. Să însemne ridicarea valorii politice la conştiinţa de sine? Luminarea finitului ca finitudine din perspectiva infinitului, sub teroarea negativului descătuşat de mâna umană? revelaţia morţii absurde, puse în mişcare de om? clipa dinaintea alternativelor? Ea aminteşte de strigătul disperat al lui Ghilgameş la descoperirea morţii, a pierderii prietenului său Enkidu, prima consemnare de acest fel, un strigăt întreit: mai întâi pentru sine simţit ca abatere a unui “groaznic blestem”, mai apoi, ca o rană a întregii naturi, a naturii-mame, de unde jivinele, sălbăticiunile, codrii şi apele sunt strigate să-l jelească, şi în fine a omului, “locuitorii întinsului Uruk” fiind chemaţi să ia aminte şi să-l plângă:

“Luaţi aminte la ce vă spun, oameni, luaţi aminte, / luaţi aminte la ce vă spun, Bătrâni, luaţi aminte! / Îl plâng pe prietenul meu Enkidu / şi ca o bocitoare, jelesc îndurerat; / el era securea de la brâul meu, era braţul meu drept, / era spada de la cingătoare, scutul din faţa mea, / veşmântul sărbătorilor mele, cingătoarea bucuriei mele! / O soartă crudă s-a abătut asupra lui şi m-a lipsit de el! / O, prietene, catâr fricos, măgar sălbatic din ţară sălbatică, panteră a pustiului, / O, Enkidu, prietene, catâr fricos, măgar sălbatic din ţară sălbatică, panteră a pustiului, / tu cu care am urcat împreună munţii, / cu care am prins şi am omorât Taurul divin, / cu care l-am doborât pe Humbaba, stăpânul Pădurii Cedrilor, / acum, ce somn te-a cuprins / de-i totul întunecat în tine şi de nu mă mai auzi?” (Epopeea lui Ghilgameş, Ed. Mondero, Buc., 1998, p. 106; trad. Virginia Şerbănescu şi Al. Dima). Dar acum, în relatarea lui Herodot, plânsetul nu mai priveşte un individ, ci o colectivitate; şi, chiar dacă Împăratul Xerxes, la care se referă istoricul, nu s-a întors, redându-le supuşilor viaţa, este de aşteptat, într-o epocă de mari tensiuni şi convulsii, ca această cale să se urmeze.

Clipa acestei lucidităţi politice a fost dat să fie surprinsă în deschiderea ei de părintele istoriei, care a cuprins în cărţile Istoriilor sale mişcările unor popoare universal-istorice, dintre Babilonul asiric, Piramidele egiptene şi Acropolele înstrălucit de Fidias. Fiul lui Darius, Xerxes, a pus în mişcare popoarele asire spre Europa acelei vremi, vrând să-şi întindă mantia cu cele trei însemne: adevăr, cinste şi dreptate, peste Elada. Dar cronica acestor ambiţii şi mişcări de popoare nu o ţin sfetnicii şi tălmăcitorii săi de vise, nici măcar bătrânul Artabanos, unchiul său, care îl sfătuise să nu pornească împotriva Eladei, ci un elen, participant la luptă şi care cutreierase cam tot ce era de cutreierat pentru acel timp, înţelepţitul Herodot. Xerxes este ajuns la ţărmurile mării şi, în lumina pură a amiezii, vrea să-şi vadă armata, dintr-o privire, în marea strălucire a sa: “Pe o colină anume aleasă – scrie Herodot –, la mare înălţime, i se pregătise un tron, lucrat din marmură albă (lucrarea o executaseră locuitorii din Abydos după o poruncă dată mai înainte de Xerxes). Când se aşeză în acel loc, Xerxes îşi purtă privirea în jos, pe ţărmurile mării şi cuprinse din ochi atât armata de uscat, cât şi corăbiile; întrecerea se ţinu şi învingători au fost fenicienii din Sidon. Xerxes se simţi plin de mulţumire la priveliştea întrecerii şi a armatei. // La vederea întregului Hellespont acoperit de corăbii, a tuturor râpelor şi câmpiilor din jurul Abydosului înţesate de oameni, Xerxes se ferici pe sine în acele clipe, dar apoi // îl podidiră lacrimile.” La uimirea bătrânul Artabanos, care îl văzuse fericit şi-apoi plângând, acesta ar fi răspuns: “Mi-a venit să jelesc când am stat şi m-am gndit cât de scurtă-i orice viaţă omenească, dacă din această mulţime cât frunză şi iarbă nimeni nu va depăşi suta de ani”. (Herodot, Istorii, Cartea a VII-a, Ed. Ştiiinţifică, Buc., 1964, pp. 203-204). Nu numai “suta”, ci chiar ziua următoare, când, după trecerea Hellespontului, marele negativ se va dezlănţui ca o furtună peste aceste vieţi; decizia Împăratului, sau a spiritului lumii, neţinând seama de preaumanele lacrimi de pe faţa sa.

2. Eminescu organizează Marea Sărbătorire Naţională de pe mormântul lui Ştefan cel Mare, de la Putna, în data de 15-17 august 1871. În timp ce toată suflarea strânsă, la sunetul clopotului Buga, din toate provinciile locuite de români, se odihnea după bucuria de peste zi, tânărul poet, nu într-o amiază, ci într-o noapte a istoriei, se urcă în Turnul lui Ştefan cel Mare, de deasupra porţii mânăstirii, nu spre a se odihni, nici spre a se ferici, ci pentru a medita la Statutele Congresului general al românilor, în vederea unităţii culturale şi naţionale. Prietenul său, care l-a însoţit, Teodor V. Ştefanelli, după mulţi ani, în 1909, va povesti: “De minune! zise Eminescu. Fân proaspăt şi aer curat. Liebchen was willst du noch mehr_ (…) Acu să am o cafea neagră, aş crede că sunt rege, zise Eminescu. (…) Câte n-a văzut acest turn în decursul atâtor sute de ani, şi câte ar putea povesti! Poate că Eminescu ţesea în gândul lui – mai presupune Ştefanelli – întâmplările ale căror martor prin secole fusese acest vechi turn…” (Teodor Ştefanelli, Amintiri despre Eminescu, Ed. Junimea, Iaşi, 1983, pp. 135-136).

Turnul acesta al lui Ştefan cel Mare funcţiona pentru Eminescu ca o conştiinţă istorică, al cărei semn distinctiv era continuarea întemeietoare. Doar cu douăsprezece zile înainte, în scrisoarea trimisă lui Dumitru Brătianu pentru a sprijini acţiunea, el scrisese fraza de valoarea unui fulger pe cerul românimii: “Crepusculul unui trecut apus aruncă prin întuneriul secolelor razele lui cele mai frumoase, şi noi, aginţii unei lumi viitoare, nu suntem decât reflesul său”. Marele Voievod, “lumină din lumină” sau stea fixă în universul românilor, şi-a aruncat reflexele sale în gândurile lui Eminescu, i-a aşezat un cerc în destinul său de poveste neterminată, de voievod absolut al sufletului românesc. Aici, pe Eminescu trebuie să ni-l imaginăm cu cartea Ceasornicul Domnilor în mâini şi cu genunchii plecaţi în trecutul nostru. Mult mai târziu, în Timpul din 10 mai, 1881, el va scrie cu tăios tâlc polemic: “Era un obicei înainte ca Domnul, în ajunul de a se urca pe tron, să se închiză în zidurile unei vechi mânăstiri şi să treacă într-o reflecţie de zile întregi, în revistă trecutul ţării şi al strămoşilor, ca, faţă cu zgomotul asurzitor al actualităţii, să-şi deschidă urechea sufletească în linişte şi în tăcere legendei trecutului. Există încă în manuscris o carte românească numită Ceasornicul Domnilor care cuprinde în mai multe volume atât înfăţişări din viaţa trecutului cât şi norme de virtute şi înţelepciune. Era grea în adevăr sarcina unui domn în zilele vechi, care imprima în el, adeseori, toată răspunderea şi toată suveranitatea naţională, şi ei erau prea buni creştini şi prea buni patrioţi pentru ca mărimea misiunii lor pe pământ să nu le atingă sufletul într-un chip dureros”. (M. Eminescu, Opere, vol. XII, Ed. Academiei RSR, Buc., 1985, p. 169).

Din acest turn, devenit al poetului, Eminescu a purtat dialog cu Voievozii noştri, cu aceşti preasimpli oameni ai pământului românesc, s-a identificat cu ei în traiectoria sa, ca, în clipele din urmă, să nu-şi mai poată retrage umerii de sub mantia lui Matei Basarab. Cu acest nume el apărea în zorii naţionali ai poporului român. “Epoci dorm. / Din turnul cel mai înalt / Poetul le trezeşte.”