Pământul se zguduie ca în timpul unui cutremur, însă nu plăcile tectonice provoacă grotesca trepidație simțită in străfundul existenței umane ca pe un glonte in creștet. Asfaltul nu se despică în două și magma nu ajunge la suprafață în șuvoaie de lavă. Realitatea nu este un film, deși pare la fel de prost scrisă, ci un simplu nod pe firul Ariadnei pe care omul, prin firea lui simplă și lipsită de o lumină a cunoașterii, se chinuie să îl desfacă. Astfel că, în drumul său spre ABSOLUT, firul murdar de lână, de la mioara însemnată la apus, se răsucește și se încolăcește ca un șarpe ce-ar vrea, parcă, să-și muște coada. Dansul său, ca un ritual fantasmic de mult pierdut în neștiință, cutremură esența răzvrătită a Pământului, dornică de o întoarcere la statutul de praf cosmic. Implozie sau explozie, Pământul este o împreunare de sens și formă vegheat de Lună, ca un făt cu ombilicul încă netăiat, ce suge de la sânul Căii Lactee însetat, înfometat, neajutorat. Firul se bifurcă din nou și mii de ani lumină trec ca un stol de grauri croncănind sărutul unei apuse supernove ce acum nici nu s-a născut.