Plete în vântul auriu, feţişoare luminate tainic în i-phon-uri.
S-a anunţat ultima zi de toamnă cu soare. În parc, oameni mai mulţi, mai aproape.
Vitrină de cafenea. Lan de frumuseți pe centru. Octombrie strălucește în fel și chip.
La Puskapor. Gata să închipuiesc Iza. Mă uit în stânga, în dreapta, să nu mă vadă cineva.
Fulguie intensiv. Tinere mămici în culori aprinse, cu prunci, s-au prins în vârtejul ninsorii, cerşesc intensiv.
Decembrie. Nişte liceeni vin de la Grădina Morii, în ritm alert, cu geci viu colorate. Plouă de rupe. Lor nu.
Un ger de-mi halucinează obrajii din copilărie!
Un hipster pe centru, subțire, în vânt. Doar rama groasă a ochelarilor îl ţine la sol.
O pereche vârstnică revine acasă. Spre intrare încetinesc, cărăruşa fiind  plină de brândușe.
Cu primăvara, obişnuiţii parcului central al orășelului îşi reiau posturile tipice, ca într-un mic muzeu Tusaud al necunoscuţilor.

Corzo, Martie, vânt. Cuconiţa nu se lasă cuprinsă de blândul coleg
Vânt şi fum de primăvară. Ziduri, porţi, ziduri. Perdele, când eşarfe, când drapele, sperie trecătorii.
Aprilie, parcul CFR. Trece o domnișoară. Niște pensionari fluieră stins, de depou. Fine manevre.
Aprilie. De-atâta mălin în floare, se îndoaie gardurile. Dacă îl fotografiezi în zilele de după ploi, te urmează în aparat la greu. Câte un cărăbuş ostenit traversează o zi întreagă trotuarul, până la zidul orb.
La sera… Urcând treptele digului, în faţă cu priveliştea, un domn îşi ridică pălăria spre Solovan, spre Iza. Sunt martor.
Dacă priveşti mai bine trandafirul, ochiul se tot deschide, și el.
Septembrie. Spre asfinţit, survol de supersonice – dau onor Solovanului, iuţesc viteza subit. Seara cade la fel.
Soare blând, sexagenari pe corzo: „…Nu te superi dacă-ţi spun ceva? …Mai drept puţin!…” „Da’ tu, te superi? Mai repede puţin!…”
Mândră dimineaţă de iarnă! …Oare nu de aia le tot visăm, ca să ne răspundă în vis?

Toată ziua Soarele luminează, din toate unghiurile, copacii goi. Ianuarie!  
După ploaie. Lustre albe prin castani. După garduri, bujori cu frunze groase, saturaţi de umezeală, un pic întunecaţi. Roșii desigur.Un foarfece de trandafiri undeva. N-ajung eu la „Piccadilly Rose” aia!…
Privesc râul, dealul. Dacă ar intra în unda mea de neclintire, mătuşile care se despart de-o oră pe pod, bicicleta copilului înălţată pe roata din spate ar rămâne aşa. Noroc, însă, cu mirosul de salcie, cu briza de Mai. Altminteri, arborii se aşează întru odihna de vară, irişii îşi încep disputa: „Iris Germanica?” / „Iris di Firenze?”.
Seară de Iunie la râu. Fierbinte asfaltul, dulci salcâmii. Cosaşii îşi ţin isonul. Socul sculptural încremenit. Îl vom imita mâine, la cafea.
O stradă în oraş. Cineva bate şi bate coasa în adâncul unei livezi – de cât dor a adunat  până să i se strice maşina de tuns iarba.
Înserare. Pescarii – statui sezoniere la râu.
Amiază. O stradă departe. Trei bătăi slabe de clopot, dinspre centru. O bătrânică dispare de la o fereastră.
Pe malul râului. O familie numeroasă se odihnește. Au greblat rapid, au făcut cu grăbire clăi. N-a mai plouat.
Stăm la pod, asfințit de asfinţit, să (ne) vedem viața de sus: Mustață și Pescaru’  Motociclistu’ și Politicu’, Pronosportistu’…
Ultimă zi de August cade lată. După ce s-a înălțat pentru ultima dată în toată slava.
O stradă, departe, spre râu. Neveste ieșite la povești. Capotul nou, înflorat, al vecinei este senzațía serii.
Dimineaţă de toamnă. Pe strada cu birouri trece o domniţă cu un dosar. Are mersul voluntar, i se clatină fardurile pe faţă.
Este un interval de timp, cam o oră, în care înserarea, după precipitarea iniţială, stă. Atunci se adună foarte multe lucruri, o desime.
Octombrie, rece. Oameni ieșiți la măturat de frunze. Semnalul mobilului își drege sound-ul.
Tocmai am săpat de-o plimbare în Noiembrie cel dens, întunecat. Pe dig, la Iza, nu era nimeni decât… Să stai cu lucrurile pe lângă care treci.
De la o zi la alta, diferențele în peisaj sunt insezisabile. Azi, noutatea ar fi că la mal râul s-a făcut ruginiu, de la sălcii și că pe Solovan au început să pună țigle.
Pe dig, câțiva sigheteni, probabil noi pensionari, și-au pus paltoanele de demult. Îngrijitorii parcului tocmai au oprit vântul și pun frunzișul căzut în ordine și bună-rânduială.
Cu lunița în întunecime…
Spre seară, gheața a înaintat cuprinzând în fel și chip Iza. Un băiat îmbrăcat subțire trece pe dig. Un fotograf zâmbește mulțumit de unghiul găsit. O tânără cu un pahar de plastic și o țigară se așează pe o bancă înzăpezită. Frig, întuneric, aglomerație maare!
Înserare de Decembrie fără poze: 1. cum se agață întunericul de crengile arinilor goi, cenușii, de pe malul Izei, 2. În parc,  înghesuirea arborilor e în toi.
Atâta liniște la râu, încât pescarii vorbesc de pe un mal pe altul, fără să ridice tonul.
Pâcla de dimineață la râu. Pare că plouă. Sub cerul noros stă Dealul – plin de ramuri goale, crescute aiurea, fără  oglindire. Arboretul din parcul fără oameni nu știe odată ce să se facă.
2 Ianuarie, soare! În parc, la râu, apar, în sfârșit, oamenii. Ca de nicăieri. Îl vor disloca pe Nimeni, cel înstăpânit peste urbe.
De-a lungul râului, pescari în rugăciunea lor… „Ai văzut ce lună-o fost azi-noapte?”
Ianuarie, în plină zi. Starea luminii precară. Iza tot pe fugă, sub un soare gata-gata să ne dispară, să se stingă, toată ziua… Numai pre-vederi.
Ies la râu. Totul curge, totul stă. Între mine și bradul întunecat fulgi albi, rari.

Vederi cu Izuca iarna. Închipuită și pudărită toată.
Azi iarna-i mai blândă, zăpada mai mată, mai pufoasă, lipicioasă… Merg cât mai încet prin atâta încremenire. Tot așa încetineam prin toamnă, până mă atingeam cu liniștea.

În casă. Fulgii ce ușor se sting atingând geamul…
În parc, la râu, într-o filigorie, un băiat și o fată stau îmbrățișați. Numai stau.
Ninsoarea peste tot… Uită, șterge, iartă…
Ce n-aș da să mă mai zgâiesc odată în uimire și admirare la  fulgii de nea!
Pe grăbita Iza, / Zi de zi pun miza… * Nulla dies sine Iza… * Cum se duc zilele-n goană, / Cu Iza cea Solovană!… * Cu Iza și Solovanu’, / Îmi duc zilele tot anu’…

În parc la râu. Duminica se vede mai clar. Alergătoarea în galben se oglindește în bălți, după ce trece.
Le toarnă în plină, înnorată, zi. Iza tulbure, înfoiată, curge mâncând pământul. În liniște mare.
Cerul este atât de albastru-curat, încât trebuie să mă opresc din mers, să stau smirnă.
Incredibil ce minusculă-i păsăruica de cântă cel mai tare și mai melodios, la râu. Și, pe deasupra, are repertoriul cel mai bogat.
Martie, înainte de amiază. O mare dispută pentru prezența-n lumină între păsări, între copaci, în fel și chip… Câte un pensionar, câte două pensionare trec stânjeniți în tăcerea și precaritatea lor… Crește indicele de taciturnitate în oraș.
Zăpada asta târzie pare o ultimă reverență a iernii în fața coniferelor risipite prin oraș.
Albastrul e cel mai tare. Albastrul bate tot. Albastru de Windows. E e ca într-un chivot. Aproape să fim heruvimi – sau chiar serafimi…
Îi văd de departe pe cei câțiva lazy people de la pod, o iau spre ei, să socializăm în lumini, cu Iza și Solovanul la purtător…
Zi de primăvară. În cafeneaua de la râu, lumina cade lată pe fața albă de masă, exact lângă puloverul Domniței, roșu.
Atenție la castani! O vreme sunt candelabra, mai précis policandre…
Câte o rafală de vânt în parc prăvălește pieziș florile din castani, prolegomenă timpurie la viitoarele prăbușiri.
Când se intensifică briza de Mai, se intensifică şi trilurilu-leala Păsăretului de Vale. Plopii susură mai tare. Vârful Bradului se unduie acolo, sus. Ca să nu mai vorbim de Stejar – înmărmurit.
Iza, sătulă de ploi, curge in linişte. Solovanul isi cauta noi ipostaze de încremenire în verde.
Bună şi această zi – ploioasă, ci luminoasă, cântăcioasă şi oxigenoasă… Stânjenei ciuciulete, bujori nou-nouți ( roșii of course), magnolii târzii.
Iată împietririle de azi și Iza tot așa, curgând împietrit.
Intersecție la Sighet. „Vini vara…” – grăniceri în retragere, privind în zare.
…Să lăsăm ziua de Iunie în perfecțiunea ei, fără atâtea fotografii, cu coconi de mână pe dig mirosind a penare, cu clăi deja aurii…, să nu-i dăunăm sau ceva de genul.
Iunie dens, aproape nu ne vedem, nu contăm.
O grădinuță în umbră, un trandafir roșu. Trebuie stat locului lângă el, până se arată tot. Nu  am  eu atâta vreme.
Un bondar verde survolând trifoiştea – zbor greu, de vară. Persecuția vreunui şomoiog de funigei, pe dig. Căldură în valuri.
…şi Iza încremenită în curgerea ei…
Pe dig. Mă însoțește un fluture. Cât nu-l ia vântul.
Puzderie compactă de flori galbene, albe, câteva cicori la marginea câmpului, vreun fluture alb zburând împiedicat.
Câmpul  cu mille fleurs… Puneți și un fluture alb călătorind.
Boare de grădini. Domnițe trecând indescifrabile, în i-Phonuri.

Luna lui Cuptor. Florile înfocate, copacii supracoronați.
Grădinuță ticsită cu flori. Cățelușa latră tot așa de des, în tot atâtea culori.

Proprietar la geam cu țigara, cu hardughia în spate.
Zi de zi consemnez: cum am stat cu parcul, cum am mers cu râul.
Vară molcomă. Doar iarba asaltând clăi vechi, metalice.
Crini în grădină. Sunet de argint abia, în porțelanuri.
Drumeț șerpuind cu digul șerpuind cu meandrele Izei. Se oprește din când în când, lăsând Iza să curgă singură.
Râul plin, larg, lin. Pe luciul apei prind viteză rățuștele, cu motorașul lor silențios, din mal în mal. Iese cu scandal dacă se apropie careva din alt cârd.
La Iza Solovană. Unii stăm încremeniți în peisajul încremenit. Alții îsi poartă coafura/frizura de argint de-a lungul digului – par destul de grele.
Pe podul mobil trece un bărbat încruntat – de grijă să nu-i cadă pe jos mustața perfectă.
Dimineață de Octombrie – frig, soare. Trandafirii, în special cei înalți, s-au pus la hârtie creponată. Liniștea orașului cu oameni puțini, fără chip.
Octombrie își vede de treaba lui… Și prin frunzișul copacului uscat bate vântul auriu…
Râul stând. Un domn, cu creştetul uşor aplecat spre inima lui, face digul. Fiecare imagine un eveniment, toate la un loc – un spectacol.
Noiembrie calm. Râul stă cu pescarii coborâți în el.
Vânt de Noiembrie. Hainele de la ”Second Hand”-uri scoase în stradă își fac reclamă singure.
Plouă și plouă. Un câinelaș cu urechile atât de clăpăuge, încât abia își ținea capul deasupra asfaltului. Altul, la o casă, într-o ureche ascuțită și creștetul ușor înclinat pe cea căzută.
Vederi cu Noiembrie la râu. formațiuni de oi și dulăi ( lătrat, fâșcăieli, ”bârr!”), totul într-o pâclă albastră.
Duminică dimineață. Dublu tonaj de liniște la Grădina Morii.
Noiembrie, frig – mai ales la mâini – la carpiene, metacarpiene…
Vraiște de Noiembrie. Râul stă cu dealul. Solitarii rup digul cu plimbările lor.
Dezastrul toamnei. În grădină, umezeală și rugină. La mijloc, o roză albă neatinsă de ploaie, de vânt.
În parc, un tânăr solitar suspectează zăpada: că de ce-i așa de albă și de moale, de ce cade tocmai când trece el pe sub copaci sau după ce-a trecut, de ce-i acolo sus sau la doi pași în față, de ce îi intră în ochi ori i se topește pe obraji...
Moină agresivă. Pe Iza lucindă scame de negură. Se-aud înfundat zbaturile vechii mori, bătăile ciocănitorii în arborele uscat.
După câteva zile de Ianuar ploios, a revenit... Alb sărbătoresc, moliciune, pufoșenie, lipicioșenie. Umezeală până-n oase. Prin peisaj, câțiva copii cu săniuța, părinți, câini, mai mulți Moș Pirulă…
Crâşcă zăpada, se poate respira. Råul în ghețuri. Lemnul copacilor – ce buun! Toate luminile dimineții aprinse.
Pe dig e mult mai rece, cum trage curentul de la râu. Pe trotuar zăpada arde, mâțele aleargă ca pe arcuri / pe spini, mult mai înalte.
În lumina zăpezie din parc, veverița aleargă în zbor, zăpada fiind mai mare ca ea. Ci, nu se lasă.
14 februarie, la râu. Sclipăt de zorzoane în parc, pe dig - în jos și-n sus, în sus și-n jos...
Zi întunecoasă de Februarie. Frig. La o poartă, așteptând să iasă stăpânul, bătrânul câine al străzii mătură conștiincios zăpada cu coada.
Mărțișor, amulete, începe orânduirea de primăvară. Pe dig, înaintează legănat purtătorii de șube, de paltoane. La scena de la Iza, în soarele încă rar, o pereche de liceeni: ea nu-l lasă să plece, el este pieptănat infinit de atent.
La huțuțe, la Grădina Morii, mămici din Ucraina își privesc copilașii în înaltul toboganului, conjurând-i:  ”Будьте обережні!” Cu lumina ochilor, sub un cer străin.
Toată învolburarea și tulburarea de peste zi, precum și frigul nopților, toate sunt înainte de toate înfloririle.
Albastrul panselelor spre seară, verdele castanilor spre dimineață... ( Albastrul –   după o zi de înfluturare, verdele – întru policandrele ce vor înflori.)
Încremeniri... Uneori câte un peisaj atinge imortalitatea unei picturi cu el.
Dimineață de toamnă. Culoarea florii la intensitate maxima. Cum se adună, în ea, de frig.
Râul monoton. Pescarii, atât de cuminți, pândind și pândind…

Valuri frunzele… Contemplând prea mult toamna, și îmbătrânești…
Pescarii nu au venit azi la Iza. În locul lor, arinii de pe mal se apleacă a undițe.
Noiembrie. Ce să fotografiez? Nu-i nimic de văzut. Fâșii de negură peste tot … Un singur pescar, în încremenire cu râul. Pe alee, cum veneam cu pas dansat, mă ocolește larg un tânăr îngândurat. De vină vreo zgâtie care habar n-are. Dacă nu o uită rapid, nu-i de bine.

Nu știam de unde atâta liniște la ieșirea din casă, dimneață. Neaua peste tot. „Pune mâna, că nu stă”…

Astăzi dimineață, mergând în parc la cafea, Io am făcut pârtie!…
”Alo! Salvarea! Veniți! S-a spart lumina la râu! Și-s numai răni – orb!”

Pe o bancă, în parc, două fete – una-i tristă, de neconsolat. Mâine-i 1 Martie. Habar nu are de păru-i auriu.
Februarie, frig. Arbori calzi la rîu. Grupul plimbăreților vine dezbătând pe dig, tot mai lent, mai masiv.