Stiloul dansează pe foaia de hârtie un vals morbid cu literele. Regizor este sufletul îmbâcsit ca cerul unui oraș petrolier. Bărbatul suflă peste cuvintele așternute ca fulgii de nea într-o iarnă geroasă. Scrisul său, altădată caligrafic, acum e grăbit și stângaci. El însuși a devenit, parcă, un copac pipernicit, cu rădăcinile crescute în afară. Își va da oare seama că rândurile sunt scrise de el? Să le dea cu parfum? Nu. Duhoarea unor cuvinte piezișe nu poate fi acoperită nici de cele mai pregnante ape de colonie. Mai citește odată biletul...încă odată. Își atinge cu degetele favoriții, respirând din greu, de parcă inima și așa încercată de patimi i-ar fi pus opreliște și pe plămâni. Cine scrisese acele rânduri? Să fi fost el său un altul? Dar dacă era el atunci cum se putea să nu găsească cuvinte de taină pentru un suflet pe care luni la rândul îl venerase? Sa-i fi trecut oare iubirea? Nu, ce prostie. Iubirea e o
sămânță care înroșește abia după ploi fertilizatoare. Bărbatul privește afară, pe fereastră: soare și secetă...mai are de așteptat.