Ti-am văzut reflexia cum tremura în oglindă ca undele pe care piatra le creează în apă. Mi-ai zâmbit ca o știmă în rochia ta albă ca spuma valurilor când se lovesc de țărm și-ai ridicat mâna să-mi atingi chipul de la distanță. Ti-ai unduit brațul cadaveric ca într-un dans incantatoriu și l-a aruncat peste trupul meu cuprins în vis. M-ai ridicat în transa ta pluridimensională și m-ai aruncat în ani lumină de disperare, lăsându-mă să gravitez în jurul propriului univers cerebral. Vreau să cobor în propria gravitație și să simt pământul neuronal sub tălpi, dar cum?! Cum?!