Din cele mai vechi timpuri, exteriorizarea omului simplu a fost
determinată de structura şi nivelul societății respective, iar sensibilitatea şi efectul primar al acestuia au dat naştere primei forme a poeziei unui popor - descântecul.
Descântecele sunt în fond nişte formule stereotipe orale cărora li se atribuie acea forță magică de a vindeca. Ele aparțin de fapt acelei medicini empirice.
Folosind modalități de expresie aparținând fie genului liric, fie genului epic, precum şi anumite formule dialogate, descântecele nu pot fi încadrate într-un gen literar anume. Această neintegrare se datorează apoi unei varietăți aparte a mijloacelor de expresie folosite. Se pot întâlni adesea în descântece, evocarea, personificarea, blestemul, comparația, enumerația, gradația, dialogul, narațiunea, dar şi formula stereotipă.
Personificările, atunci când apar, sunt personificări ale forțelor răufăcătoare şi distrugătoare, dar şi ale celor binefăcătoare. Deochiul, boala, răul sunt atribuite unor personaje demonice cum ar fi: strigoaica, apucatul, dracul, drăcoanea, zmeul, zmeoanea, ielele, Statu - Cot, Muma - Pădurii şi aşa mai departe, personaje cărora li se opun forțele binelui întruchipate de: fetele mari, surorile soarelui, preotesele, judecătoresele, morăresele, zânele, Constantin Împăratul, Maica prea - Curată, Ştefan - Vodă, Sf. Toader, Ileana - Cosânzeana şi aşa mai departe.
"Ileana Cosânzeana a făcut
Un copil,
Şi l-a mâncat striga;
A făcut doi copii,
Şi i-a mâncat striga,
.................................
A făcut opt copii,
Şi i-a mâncat striga,
Numai cu cel de-al 9 - lea
Cu cutare a rămas;
În brațe l-a luat,
În munte s-a suit,
În temniță l-a băgat
Şi l-a încuiat
Şi l-a alcătuit,
Striga l-a căutat
Trei zile şi trei nopţi,
Dacă a văzut că nu-l găseşte
Şi nu-l găseşte,
La frate-său a alergat,
Frate-său în grajd de piatră a intrat
Şi calul cel bun datu-i-a
În munte suitu-s-a
Şi a descuiat
Şi a deslăcătuit
Şi a mâncat inima copilului.
Mama de dorul şi focul copiilor
Sui dealul Garaliilor,
Găseşte inima copiilor
De lăturea drumului,
În floarea bujorului.
Cu vârful cuţitului luatu-l-a,
În pahar cu miere aruncatu-l-a
Copilului datu-l-a,
De l-a mâncat,
Să rămână copilul curat ".
(T. Pamfile - BOLI..., 45).
"Zână albă,
Zână curată,
Zână fără prihană,
Zână fără spurcăciune,
Iaca, venii la tine, strălucită,
Sunt creştină curată,
Ca argintul strecurat
Dă-mi, albo, sănătate,
Că sunt fără păcate
Vindecă-mă de lingoare,
Ca o împărăteasă mare,
Să aibă milă şi mai mare,
Căci am fost şi mă-nşelai
Căci am băgat de seamă unde am călcat.
N-am simțit unde am scuipat".
(A. Gorovei - DESCÂNTECE, 336).
Trăind multă vreme în obscurantism, omul a fost dominat mereu de teama şi imposibilitatea de a-şi apăra sănătatea. Iată motivul pentru care boala ocupa un loc mare în descântece. Aprecierea bolii se face în functie de aspectele ei. Întâlnim astfel boli diverse, cum ar fi: beşicată, blândă, cădânească, ciudată, domnească, domoală, duioasă, fierbincioasă, cu fulgerătură grabnică, grea, izbită, înăcrită, împuțită, lăcrămoasă, oloagă, râioasă, seacă, topsicată, veninoasă, vermănoasă şi aşa mai departe.
Categorisirea bolilor poate fi concepută şi în corelație cu timpul. Astfel întâlnim boli din răsărit de soare, de la prânz, de după amiază, din amurgul serii, de după amurg, de după cină, de la cântători, de după cântători, din asfințit de soare, din chindie, din miezul nopții.
Din punct de vedere al expresivității formei, aceasta este foarte complicată din cauza excesului de indicaţii si de procedee de ritual.
Bunăoară, cel care descântă trebuie să fie o femeie bătrână şi curată. Obligatoriu, ea trebuie să primeaecă plată pentru ceea ce face: "leac şi babei colac". De multe ori, bolnavul îşi poate descânta el însuşi. De exemplu, un guşat, pentru a se vindeca, sămbăta seara, când popa toacă în biserică, ia un ac, împunge uşor guşa şi zice de 11 ori: "Popa toacă, guşa seacă".
Pe toată perioada desfăşurării descântecului trebuie păstrate anumite reguli. Astfel, nu este bine să se descânte duminica sau atunci când este lună nouă. Apoi, unele descântece se vor face doar în zilele de post - lunea, miercurea şi vinerea.
Referitor la practica desfăşurării ritualului descântecului, aceasta este variată, în sensul că se poate folosi doar strict formula rostită a descântecului sau, pe lângă aceasta, pot fi întrebuințate anumite obiecte: LUCRURI SFINTE (aghiasmă, cruce); PLANTE (alun, busuioc, cânepă, floarea soarelui, grâu, păpădie, pelin, usturoi, viță de vie); ANIMALE (câine, cârtiță, cocoş, corn de cerb, păianjen pisat); INSECTE (călugăriță, fugău, moleți); ALIMENTE (aluat, borş, făină, gălbenuş de ou, mămăligă, ouă, oțet, piper, scorțişoară, slănină, smochine); OBIECTE UZUALE (ac, argint viu, batistă, catran, cărbune, funingine, furcă, greblă, cuțit) şi aşa mai departe.
Cel mai important element folosit în practicarea descântecului rămâne însă APA, a cărei valoare a fost apreciată încă din cele mai vechi timpuri,(vezi importanța acordată apei de către primii filosofi greci, apoi, utilizarea ei în ritualurile vechilor hinduşi, în religia islamică, precum şi sărbătoarea apei din Indonezia sau India de azi). Descântecul fără apă nu poate fi conceput. Apa trebuie luată din locuri speciale, din locuri părăsite, să fie o apă urâtă, puturoasă, clocită.
Foarte des, se foloseşte cărbunele stins în apă sau în unt proaspăt, despre care se crede că poate vindeca orice boală.
Se foloseşte foarte des cuţitul, în special cuțitul de găsit sau de furat, cuțitul spurcat sau alămat, cuțitul cununat care a stat la brâul mirelui sau în sânul miresii la cununie.
Bolile şi originea lor trebuie cunoscute după naționalitatea de proveniență: latinească, armenească, englezească, franțuzească, tătărească; după felurile animalelor de la care provine: căprească, lupească, măgăreaecă, porcească, de cățea; după culori: neagră, albastră, vânătă, cărămizie, albă, vişinie, galbenă, şi aşa mai departe.
O altă latură a acestei poezii primare a omului, care s-a extins prin vreme şi prin forţa misticismului, a fost aceea a descântecului de dragoste, ocazie cu care sunt invocate elemente celeste, elemente divinizate: soarele, luna, craiul nou, luceafărul. Invocarea Soarelui se face cu scopul de a da o linie armonioasă, frumoasă, corpului persoanei care a fost blestemată şi care doreşte să scape de blestem:
"Soare,
Soare, frățioare,
Ochii mei de mierloşiță,
Limba mea de brânduiță,
Limba mea de glas de cuc,
Soare, soare, frățioare,
Nu răsari pe munți, pe codri,
Pe curți zugrăvite,
Pe movili clădite,
Răsai pe statul meu,
Şi fă frumos trupul meu,
Să vadă, să ştie lumea
Şi norocul,
Să stai în gura mea,
Cum stă lumea şi ascultă cucii
Când cântă în mijlocul codrului
Şi telegarii din fundul grajdului"
(A. Gorovei - DESCÂNTECE..., 311).
Invocarea Lunii se face cu scopul aducerii sau readucerii persoanei iubite:
"Lună, lună,
Doamnă bună,
Bun cal ai
Şi frâu n-ai,
Să te duci la ursita mea
Să te duci să mi-l aduci.
De l-îi găsi dormind în pat,
Să-l iei şi să-l vâri sub pat,
Şi de sub pat să-l dai pe uşă afară
Şi la mine să-l porneşti,
Prin pădure fără şine,
Şi prin sat fără ruşine.
(A. Gorovei - DESCÂNTECE, 312).
Întâlnim în descântece şi foarte multe elemente realiste, bunăoară inagini ale vieții sociale, un protest social fondat pe temeiuri solide.
De asemenea, aflăm în poezia prinară a descântecului, comparaţii sau suite de comparații poetice, din viața de zi cu zi sau din lumea plantelor, din flora apropiată omului:
"Cum e ales busuiocul
Dintre toate florile,
Dintre toate odoarele,
Cum nu poate intra într-o zi
Popa în biserică
Fără busuioc şi fără de isop,
Aşa fără mine flăcăii să nu poată la joc".
Majoritatea descântecelor se sfârşesc cu o formulă finală, o formulă stereotip, prin care se urează celui bolnav să rămână curat, iar boala să dispară aidoma fumului şi să se stingă la fel ca focul, iar bolnavul să rămână "curat, luminat, / ca argintul strecurat". De multe ori, argintul strecurat este asociat cu simboluri ale purității - steaua, roaua:
"Ca argintul strecurat,
Ca steaua din cer lăsată,
Ca roua de pe pământ,
Ca strugurele din vie,
Ca strugurele din postul Sf. Mării
Ca steaua de pe cer,
Ca apa de pe mări,
Ca argintul curat,
Ca maica ce a dat,
Ca steaua din cer,
Ca roua din câmp,
Ca frecăturile de argint,
Ca Maica Precista ce l-a făcut şi l-a lăsat".
(A. Gorovei - op. cit. 192).
În finalul altor descântece, boala este amenințată şi trimisă în locuri părăsite, în locuri pustii, nepopulate, nelocuite:
"Unde nimeni nu nimereşte,
În pustieşaguri,
Peste nouăzeci şi nouă de hotare,
La nouăzeci şi nouă de hotare nehotărâte,
La nouăzeci şi nouă de livezi neîmpărţite,
La nouăzeci şi nouă de izvoare neîncepute,
În locuri întunecoase...".
Aşadar, descântecele cu formulele lor stereotipe orale, cărora li se atribuie acea forță magică de a vindeca, reprezintă prima formă a poeziei orale a unui popor - poezia primară.
Această formă incipientă de poezie aparține aşadar liricii populare, genului liric al literaturii populare, genului poetic cel mai legat de actualitate, prin exprimarea sentimentelor personale şi a trăirilor sub toate aspectele care reflectă munca şi iubirea, ura şi dragostea, boala şi durerea, şi multe, multe alte stări.
BIBLIOGRAFIE:
1.Teodorescu, Barbu şi Păun, Octav - FOLCLIRUL LITERAR ROMÂNESC, Editura Didactică şi Pedagogică, București, 1964;
2.Pamfile, Tudor - BOLI ŞI LEACURI LA OAMENI, VITE ŞI PĂSĂRI DUPĂ DATINILE ŞI CREDINȚELE POPORULUI, București, 1911;
3. Gorovei, Artur - DESCÂNTECELE ROMÂNILOR, Regia MONITORUL OFICIAL, Imprimeria Națională, București, 1931, 424 p.