tardive copertaDoar un om liber poate creea cu adevărat.
,,Nu mi-a impus nimeni poezia dar n-am uitat-o niciodată, conștient fiind de faptul că în ea puteam întâlni, atât prezența frumosului, cât și cultivarea acestuia. Am considerat și continui să consider poezia drept elementul prin care mă pot exprima la modul liber, fără niciun fel de constrângeri sau temeri...”, ne mărturisește autorul Valentin  Lupea în nota de deschidere a volumului său de poezie ,,Mângâieri Tardive”, apărut la editura maramureșeană ,,eCreator” Baia Mare, în anul 2023.
 Încă de la începutul volumului autorul pune întrebarea: ,,Suntem noi, oamenii, doar un vis, / Un vis complicat şi fără sens?/ Mai există ceva înafară de noi?/ Suntem noi oare, doar un gând, / Un gând rătăcitor şi fără scop, / Un gând fără ostoi şi fără casă / Pierdut în spațiul veşnic?” ( Suntem noi, oamenii…)
 Nu te poți împotrivi cuvintelor, nici dorurilor care așteaptă să fie mângâiate.


În moarte suntem singuri , în viată nu așa ar trebui să fie!
,,Singur. Noapte. Ploauă. / Un haos aparent. / Gânduri, Vedenii, Dorințe, / Un trio concludent, / Se ivesc, vin şi trec / Prin capul meu în cerc. / Din față, din spate, / Din stânga, din dreapta, / Icoana ta mă  împresoară. / Stai, priveşte-mă, vino!/ Mă somează. / Pentru-a câta oară?” (Vis).
Poezia devine un refugiu esential în viață. În posibila stăvilire a singurătății, a întunericului, dar mai ales în transformarea lor în ceva roditor.
Omul este resursa tuturor actelor creatoare, suficient în sine, capabil să transforme ,,scânteia” într-o operă de artă durabilă.
Dar, poezia nu vine niciodată singură.
Este nevoie, pe lângă inspirație, și de multă muncă.
Pentru ea trebuie găsit un sol prielnic, o platformă potrivită.
Poezia nu vine în deşerturi… sosirea ei trebuie pregătită!
Când creezi este ca şi cum ai merge în necuprins şi nu te mai poţi opri. ,,Un răcnet porneşte din sufletul meu,/ Mă cutremur zicându-mi asta mereu,/ Nu vreau favoruri, nu vreau nimic, / Din ceea ce viața-mi trimite la plic …” (Nu vreau favoruri), declară poetul în stilul său dezinvolt și extrem de sincer.    
După ce ani la rând a publicat mai mult istorie literară şi critică literară, eseistică şi folcloristică, poezia rămânând ,,la sertar”, fiind publicată mai rar în reviste, ori prezentă în antologii de poezie, Valentin Lupea a simțit că este momentul să vină în fața cititorilor şi cu un volum de poezie, sugestiv intitulat ,,Mângâieri Tardive”, pe care ni-l propune spre lecturare.
Conștient fiind de faptul că adevărata artă aduce oamenii împreună, șterge limitele, naște frumosul, autorul ne îndeamnă să învățăm a căuta poezia mai întâi în noi și apoi pretutindeni în jurul nostru, în natură, în dimineți, în oameni, fără prejudecățile snobilor... ,,Am privit fericirea ca destinație-n sine, / Dar ea era o călătorie prin mine… Am avut revelația să constat / Că fericirea nu-i ceva distant…” (Întrebări).
 Să avem stilul nostru propriu, fără să ne împiedicăm: ,,Mă uit la curcubeul ce răsare după ploaie/ Şi-mi vine să mă cațăr pe el şi să m-ascund/ Departe de lumea aceasta anostă, ce înmoaie/ Orice dorință şi orice cântec profund. / În periplul meu prin astă lume/ Am cunoscut şi doruri multe, fără leac/ Şi-am avut ocazia de-a spune/ Că infinitul netrăit e spațiu-n veac. /Am învățat de la natură să-mi ascund suspinul,/ Să fiu temerar ca un munte în vânt,/ Şi filosofic, încerc să-mi aflu destinul/ Prin această lume de şoc şi de rând.” ( Meditație Solitară).
  Degeaba râvnești să atingi înălțimile, să experimentezi o modernitate rece, chinuită.
Să scrii un vers fără suflet, fără emoție e asemenea unui scârțâit strident de vioară neacordată.
Oamenii își doresc o poezie care să-i îndemne la visare, care să-i bucure, o poezie prin care să fie vindecați.
Să fie părtași unor sentimente profunde și pure, a unor emoții puternice. Cu rimă sau nerimă poezia trebuie să fie muzicală, să transmită o emoție, un mesaj puternic.
 Astfel, autorul nostru strigă...  ,,Te chem să te mângâi pe creştetul rece,/ În clipa confuză când suflete mor, /Când miezul se stoarce şi ceasul tău trece./ Furtuna se-ncheagă şi nor după nor,/ Cu umbra ta-ntinsă vor trece prin cercuri/  Şi-n timp ce voi strânge fantasme la piept,/ Făcând în neştire din sâmbătă miercuri, /Timpul va merge pe drumul lui drept,/ Iar vântul adesea-nceta-va să plângă,/ Când eu mă voi țese în fire de gând,/ Cu inima, veşnic, gata de pândă/ Tânji-voi mereu dup'un oftat adânc.” (Te chem), și cheamă cu lirism și muzicalitate…  cu inima veșnic gata de pândă.
Dar, nu strigă oricum, el este călăuzit de un veșnic dor care arde: ,,Călăuzit de drumul ce-mi străbate palma/  Călătoresc în mine ca-ntr-o pădure arsă / Şi gânduri mă-nconjoară, venite de-a valma/ Iar ceața se-ngroaşă şi face de pază.” (Călăuzit de drumul).
 Mulți, cei mai mulți, de fapt, nu au niciun fel de chemare, crez sau sensibilitate, pentru a putea creea poezie.
Ei pot doar ,,să pară” poeți.
Înșirând la vorbe goale ce din coadă au să sune , cum spunea marele poet Mihai Eminescu.
Vorbe, vorbe vorbe!
Dar să știți că există și poeți de valoare.
Există oameni care duc în cârcă poezia, literatura, cultura din zilele noastre.
Există oameni care au puterea și harul de a mângâia cuvintele... și nu doar de a rosti vorbe.
Eu îi văd, îi aud peste tot, îi citesc și mă bucur enorm când întâlnesc astfel de oameni.
  În nota sa introductivă poetul Valentin Lupea ne vorbește despre această lume unică a creatorului de artă, această lume ideală, lumea visării, privind dincolo de cuvinte: ,,Dacă m-a multumit sau nu această lume reală, această lume materială, de-a lungul existenței mele, aceasta este o altă problemă pe care am rezolvat-o, sau am încercat s-o rezolv, prin poezie, prin arta cuvântului, a metaforei, creându-mi o altă lume, o lume ideală, o lume a visării, o lume perfectă ,o lume imaginară, o lume a mea, mult mai bună decât lumea reală, materială, o lume creată în poezie şi prin poezie, lume în care am revenit si-am poposit, căutându-mi refugiul, de fiecare dată când lumea reală m-a nemulțumit. În această lume a mea, a creatorului de artă, am reuşit să privesc dincolo de cuvinte, am reuşit să pătrund în cele mai tainice cămăruțe ale sufletului meu, aflând astfel nişte frumuseți nebănuite, năucitor de frumoase.”
 Cu o voce fără ezitări și penumbre, în slujba frumosul, a emoției, a adevărului… poetul renaște într-o ,,lume a visării”: ,,Întunericul a tras perdeaua peste sufletul meu,/ Făcându-mă să bâjbâi în derivă prin hău,/ Dar vai, nu pot limpezi obsesii ale dorului tău,/ Decât privindu-le-n față şi trăite mereu…” (Renaștere). 
 Desi uneori mai bâjbâim prin întuneric, important este să găsim întotdeauna portița salvatoare, să avem știința de a deschide ușa cu mânerul de aur.
Să fim permanent într-o ,,trezire”, căutând cu ardoare bucuria: ,,Mă cutremur adânc,/ Chircindu-mă-ntr-un răcnet./ Mărgele de sudoare-mi acoperă fruntea,/ Iar bucuria-mi umple Sufletul amar de tristețe./ ” (Trezire)  
 Cu nevoia sinceră de a dărui, fără a aștepta nimic în schimb: ,,De ce oare atunci Noi, care nu suntem Nici sori,/ Nici altceva,/ Ci oameni,/ Oameni care tind Spre înălțimi, / Spre soare, /Oameni care doresc/ Să fie comparați// Cu un soare, / Să fie frumoşi Ca un soare,/ Să fie buni, / Să strălucească/ Ca un soare,/De ce, / De ce oare / Nu facem şi noi la fel,/ De ce nu încercăm / Să facem la fel,/ Să ne facem utili,/ Să devenim calzi / Şi să facem tot binele / Ce-atârnă de noi,/ Fără a aştepta/ Să ni se ceară,/ Fără a aştepta Mulțumiri / Din partea cuiva,/ Din partea celui Care are nevoie…” (Nevoia de dăruire)
  Poezia este și va rămâne un ,,dor (ne)mângâiat”.
Depinde doar de noi. Și câte nu se întâmplă în noi?!
Imagini, amintiri, cuvinte, înflăcări, doruri, credințe, iluzii.
 ,,Călătoresc prin mine,/ Mânat de nevoi,/ Împresurat de griji / Şi gânduri deşarte, /Alerg printre poveri…” (Jocul păpușilor).
  Toate sunt acolo prezente. Nu-i așa?
Totul este să știm să ne uităm ,,ÎN NOI”, să vedem aceea dâră de lumină… și atunci și de aici încolo îl puteam căuta pe Dumnezeu.
,,Putem afla fericirea / Şi-n cele mai întunecate timpuri, / Dacă nu vom uita nicicând / Să ne-ndreptăm spre lumină ”, ne spune poetul în (Piatra Filozofală)
  Deschizând acel ochi din noi înșine care poate vedea ,,dincolo”.  
Și… după ce ne-am uitat cu atenție și cu sufletul deschis să știm să transmitem, să vrem să transmitem mai departe:
 ,,Vrut-am să fiu arbore-al vieții/  Cu rădăcinile adânc înfipte în pământ/ Şi cu crengile-nălțate spre cer,/ Vrut-am să fiu centru de armonizare şi echilibru,/ Să acopăr întreg domeniul gândirii, / De la Cosmos şi până la Om,/ De la Dumnezeu - Creatorul,/ Până la Om - Creația,/ Hartă de conştiință fiind, / Hartă sacră a peisajului interior.” (Ars Poetica)
 A scrie ,, dumnezeiește ” nu e pentru oricine, ci doar pentru cei cu inima deshisă la lumina pe care emoția adevărată o poate transmite: ,,Voi semăna metafore şi voi culege stupori, /Voi asculta cum geme țărmul sub nori / Apăsat de durerea talazurilor înspumate ,/ În timp ce petale de vers înfloresc în mine / Mă simt un poem dezbrăcat şi fără rime, / Covertit în credința vieţii ce vine.” (Melancolie Inversă)
 Există oameni plini de har, iar acolo unde este har, este și coborârea divinului, pentru a transmite, pentru a împărți celor ce vor să primească:
 ,,Şi ard în dorința privirilor mele/ Cum arde cărbunele-ncins în cuptor,/ De jar îmi sunt ochii şi inima-mi arde,/ Durerea cea mare-i născută din dor.” (La gândul că stelele…).
Un dor nemângâiat va produce o mare durere.
Dar, ce bine, atunci când găsim știința de a mângâia!
  Valentin Lupea își deschide sufletul de prea mult timp închis si ne dăruiește poeme pline de frumos și emoție.
O speranță răsărită parcă de niciunde îi luminează calea și prinde curaj, înțelegând că ,,poezia-i har dumnezeiesc”: ,,Mă lovesc de mal ca valul în furtună,/ Plutesc în derivă dar, iată, mă trezesc/
 Şi aflu că esența artei e bună, / Cât timp poezia-i har dumnezeiesc.” (Reîntoarcerea la matcă).
 Îi dorim un drum lung presărat de bucurii și împliniri și, bineînțeles, dorurile să-i fie pe veci mângâiate.
 Admirând oamenii de valoare, ascultând cu mare atenție și drag de frumos, să învățăm din experiența lor, din capacitatea lor de a transmite adevărata emoție , de a scrie o poezie adevărată, de a mângâia cuvintele cu talent și devoțiune, de a împrăștia întunericul.
Să nu ne uităm doar în spate, să învățăm să ne uităm și lateral, la poeții de lângă noi...
Acesta este rostul!
 Vă îndem la lecturare, dragi cititori!
Pentru că, nu-i așa, cititorul e rege!