Kilometrii se consumau în viteză pe autostradă. Maria, Andrei şi Vasile au plecat de câteva zile în prima lor călătorie înafara ţării. Un pic de emoţii aveau. Maşina, bună de altfel, nu era de top. O maşină autohtonă, de la care te poţi aştepta la surprize, şi nu din cele plăcute.
- Ce frumos a fost la Viena! Pot spune că e cel mai frumos oraş pe care l-am văzut vreodată!
- Maria, ce să spun, că ai şi vizitat multe oraşe europene până acum! Să vezi Parisul, da, ăla oraş impresionant! Iar în cele două zile, în Viena nu ai văzut decât cireaşa de pe tort!
- Tată, este normal că i-a plăcut! Nu ai văzut-o cum se uita la vitrina cu prăjituri?
- Da, chiar, Maria, dacă ai poftit la dulciuri, de ce nu ai spus?

- Mă dureau atât de tare picioarele încât mi-am dorit să ne întoarcem la hotel. Cel mai tare m-au amuzat vânzătorii de bilete din faţa operei. Aţi văzut cum erau îmbrăcaţi? În hainele lui Mozart. Se vede că ştiu să facă reclamă, să atragă publicul larg în sala de concert! Numai să-şi permită!
Traficul începuse să se înteţească. De departe, pe deal, cetatea Bratislavei părea că domină oraşul.
- Am şi ajuns?
- Aproape. Avem cazare lângă autostradă, hotelul este bun.
- Ce ciudat se uită lumea la maşina noastră…
- Normal, aşa design vintage nu au văzut ei niciodată. Solenza speed.
Iată că am şi ajuns.
Parcarea largă avea doar câteva maşini. Dar unde e hotelul?
În faţă, o clădire ce semăna mai mult a instituţie cu specific industrial, avea parter şi un singur etaj.
Accesul? Extraordinar! O scară metalică înaltă şi o pasarelă ce ducea către etaj, creând impresia că urci într-o hală .
- Ăsta e hotelul cel luxos? Mă faci să râd! Cum o să cărăm bagajele pe scara metalică?
- Lasă, Maria, pe cele mai grele le urcăm noi!
Înarmaţi cu rădare, după ce am parcurs treptele şi pasarela, am intrat cam neconvinşi în incintă.
Stupoare! Pe cât de anost arăta la exterior, pe atât de sofisticat era la interior. Un amestec între clasic şi modern, de bun gust, făcut de un designer inventiv. Un singur culoar lung, cu lămpi ce dirijau o lumină difuză, te ducea cu gândul că te afli într-un castel de curând renovat. Aerul mirosea a parfum bun, de abia sesizabil.
- Am ajuns, avem camere alăturate. E perfect!
Cum am deschis uşile, parcă ne vedeam în emisiunea aceea de reclamă, de pe Travel. Cu hotelurile unde merită să stai.
Pereţii, mobila, totul era asemănător trendului actual.
Cel mai tare ne-au amuzat băile, cu pereţi din sticlă mată şi spoturi aranjate cu dichis.
- Vasile, eşti sigur că aici nu este un hotel cu ora? Pentru bogaţi, ce vor să vină incognito? Gândeşte-te un pic! Lângă autostradă, faţadă ce nu inspiră nimic bun din exterior, iar la interior te copleşeşte! Nu are lift de urcat bagaje, pentru că cei ce vin aici nu au valize! Logic, nu?
- Ce-ţi pasă? Important este să ne simţim bine…
După ce, cu chiu cu vai, am dibuit funcţionarea obiectelor sanitare, spre amuzamentul unanim, toţi trei am pornit prin cartierul limitrof autostrăzii.
- Dragă, aici ne simţim ca acasă. Arată ca în cartierul Titan, pe bulevardul Macaralei. Uite şi complexul alimentar caracteristic!
- Eşti cârcotaşă, Maria! Nu poţi cunoaşte lumea doar mergând prin centru.
- Aşa e tată, la parter se vede Billa. Ar fi bine să facem nişte cumpărături.
- Iar mâncăm din sacoşă? Sus se vede o cantină!
- Maria, vrei să ne pricopsim cu ceva digestiv din această deplasare?
- Aş zice să încercăm!
Am intrat.
Sala mare, cu mese frumos aranjate, având pe ele pânzeturi albe şi scrobite, ne-a determinat să ne aşezam . O stare de bine, indusă de mirosurile din bucătărie ne-a adus aminte că ne este foame.
Imediat a apărut, cu un block notes, o ospătăriţă frumos îmbrăcată, care ne-a întrebat în limba slovacă ce dorim.
Vasile spuse în engleză meniul caracteristic locului. Şniţel vienez cu garnitură.
Faţa fetei se crispă de groază. Fugi iute la bucătărie apoi se întoarse însoţită de o persoană mai în vârstă.
Vasile repetă acelaşi meniu, în engleză, apoi în franceză, în germană…Nimic. Nicio şansă să ne înţelegem unii cu alţii. Parcă ne găseam într-un cadru de film mut.
În acel moment am regretat cu toţii că nu am luat cursuri de pantomimă.
Într-un final, când eram cât pe ce să plecam, patroana cantinei a făcut un desen. Desenul ce a lămurit dilema.
Cum de nu s-au gândit? Artă universală, nu glumă! Pe block notes, în loc de comandă, a apărut un porc stilizat cu coada îmbârligată, exact cum ne jucam la grădiniţă, la primele desene după model.
Toti trei am dat din cap afirmativ, ca omuleţul din filmele lui GOPO.
După zece minute, masa s-a umplut de farfurii cu mâncare bună şi caldă.
Ce puţin îi trebuie omului ca să fie fericit!
La sfârşit , cum e firesc, a apărut pe masă şi nota de plată. Am zâmbit mulţumiţi, ca tot românul, bucuros de mâncare bună şi multă, dar cu bani puţini.
- Mai mergem la Billa?
- Mamă, ce întrebare e asta? Nu te gândeşti un pic? Noi ce mâncăm la cină? Precis se schimbă tura la cantină!
- Mare lucru! Desenăm şi noi un porc cu coada îmbârligată…