despre “Mângâieri tardive”
    
    Cȃndva mama lui Nichita Stănescu se întreba cum să facă să-i “spele” gȃndurile viitorului geniu care a fost Nichita, atunci cȃnd îl vedea posomorȃt, acum Valentin Lupea aproape ne învaţă cum să ne mȃngȃiem gȃndurile ṣi se ia la întrecere cu “sine”  în calitatea sa de splendid dascăl şi comentator de poezie de înaltă factură, comiţând la rându-i cartea de poezie “Mângâieri tardive” în care-şi strigă sensibilitatea unui suflet care “sângerează” poeme, arătȃndu-ṣi nuditatea unor gânduri frumoase şi fiorul resimţit de mângâierile aşteptate.
    Îşi structurează cartea în patru secţiuni (I. Gȃnduri; II. Mȃngȃieri tardive; III. Gȃnduri intermediare; IV. Frămȃntări ṣi gȃnduri) pe care le vom aborda holistic, păstrȃnd esenţialul părţilor într-un întreg care-ṣi arată splendoarea diferit.

Simte nevoia să ne arate marea profunzime intelectuală, îndoindu-se, asemena unui Socrate modern, dacă omul este sau nu cea mai importantă minune zămislită de Dumnezeu (“Fi-vo oare omul cea mai mare minune din toate”) şi se întreabă dacă Protagoras a avut dreptate când ne-a spus “Omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt cum sunt şi a celor ce nu sunt cum nu sunt” (“Este el cumva măsura tuturor lucrurilor?”) şi concluzionează că omul n-ar fi doar parte a închipuirii lui Dumnezeu (“Suntem noi oare, doar un gând, / Un gând rătăcitor şi fără scop, / Un gând fără ostoi şi fără casă / Pierdut în spaţiul veşnic?”) sau ce izbutim să ne dovedim nouă înşine ce suntem, şi ce suntem capabili să facem.
    Până şi moartea o interpretează corect ca pe o veritabilă naştere (vezi Euripide) o eliberare a sufletului (a conştiinţei) pe care oricât ne-am căzni nu-l putem investiga după toane sau dispoziţii de moment (“Dacă nu vom uita nicicând / Să ne-ndreptăm spre lumină / Şi dacă vom realize faptul că ea, / Conştiinţa, nu-i o carte / Pe care s-o deschidem la dorinţă / Şi s-o analizăm de plăcere”). 
    Poetul are demnitatea mărturisirii adânci când eliberat (dezbrăcat) de iluzii, preconcepte, emoţii reprimate ṣi deziluzia constatării se îmbracă în matricea specială a versului de pretenţie filosofică, mărturisind: “Mă simt un poem dezbrăcat şi fără rime, / Convertit în credinţa vieţii ce vine / … / “În lumea asta, de tot / Dată de-a dura / Şi-noarsă pe dos, / Hilară-n aliura / Ei de karagöz, / În care păpuşarii / Hlizesc a prohod?”.
    Nimic din conţinutul unui plic (“din ceea ce viaţa-mi trimite la plic”) nu-l tulbură şi-şi trăieşte clipa (asemenea lui Trumbull Stickney) preţuind şi punând în valoare esenţa frumuseţii fiecărui anotimp explicat prin misterul unei femei aşezată pe o anume treaptă a vârstei (“Primăvara-i domnişoară”, “Vara e domniţa dulce”, “Toamna e distinsa doamnă”, “a iernii, piaza rea, / cotoroanţă, boală grea”).
    Se vede că are în tânguirea demnă a poetului care este, ceva din Rainer Maria Rilke (“Apa vieţii ne inundă, / Nu-i rezistă niciun dig / Ne bălăcim în ea, / Ne înecăm în timpul care ne duce cu el / Şi nu ne lasă să ne mai întoarcem”) de care nu este străin (sunt convins) sau Georg Trakl (“Şi care iarăşi vor curge apele tulburi / Cu câini şi cu pisici moarte, / Ce vor putrezi şi vor fermenta în şanţuri, / Şi peste care iarăşi va creşte iarbă, / Iarbă verde, pe care călcăm noi, / Atunci când ne ascundem în ea, / Atunci când ne iubim în ea / Şi ne prindem cu unghiile, cu pumnii, / Cu toţi porii noştri, / De ea, de iarbă / Pentru a nu ne lăsa târâţi şi smulşi, / De apa timpului”).
    Sentimentul de dragoste îl vede ca pe-o estompare a văpăii care-i prezentată în ani numai ca “retrospectivă”, atunci când poetul îşi priveşte fotografiile din tinereţe (“Privesc pozele-mi vechi şi-mi număr anii / Developând amintirile şi-ncurcând negativele”).
    Când îşi trăieşte fericirea (pe care-o vrea ca însoţitoare a lui în trecerea către sensul predestinat) constată că aceasta de fapt călătoreşte prin el (“Am privit fericirea ca destinaţie-n sine, / Dar ea era o călătorie prin mine”)  neabandonȃndu-l (dacă există) şi se manifestă chiar şi atunci când drumul pe care-şi plimbă viaţa trece pe alt ecartament (“Nu se ştie când şi cum ne abatem de la drum, / Drumul nostru prin viaţă trece printr-o mare ceaţă”) spre a ne asigura că el, poetul, este văzut şi remarcat de aleasa lui, care din lumea ei îi făcea semne cu mâna (“Se pare că te-am cunoscut într-o altă lume, / Pe lângă care treceam cu lumea mea, / Tu erai la fereastră şi-mi făceai anume, / Semne cu mâna, pentru-a te vedea”).
    Clepsidra, ca scurgere implacabilă a timpului dar şi a vieţii, şi-o doreşte doar spartă fiindcă numai în felul acesta este împiedicat şi evenimentul nedorit (“Va fi linişte pe acest pământ, / Atâta timp cât clepsidra-i spartă”) fiindcă viaţa fără repere memorabile este numai iluzie (“Dar viaţa-i fum, e gând şi e clipă, / Ea nu toarnă nisip, ci iluzii, în clepsidră”) singura speranţă rămânȃndu-ne doar poezia (“Dacă cineva mai crede în EUL său, / Atunci poezia-i ultima speranţă”) care trăită intens, devine un veritabil catharsis.
     Are nevoie de un fel de semne de circulatie sau busolă spre a se putea orienta (înţelege) ştiind că filosofia nu se învaţă, dar trăită îţi limpezeşte, prin logica propusă, gândirea care te înalţă (“Pentru că filosofia nu poate fi învăţată, / Dar pot filosofa pentru a învăţa să gândesc”).    
Îşi propune renaşterea personală în concordanţă cu cea a naturii, păstrându-şi iluziile (“Dar picurul ploii ce cântă în geam / Uda-va speranţa atârnată în ram, / Făcând-o să nască muguri pufoşi, / În timp ce sufletu-mi renaşte sfios”) şi “nevoia de dăruire” ca pe un fel special de “modus vivendi”.
I se face dor de mângâierile duioase şi carnale (“să te mângâi duios şi carnal”) pe
care le-a trăit cu iubita (“Îmi este-un dor puternic şi adânc, / De-acele clipe trăite-mpreună”) semn că până la urmă tinereţea nu-i decât o stare de spirit, de i se face dor de sine (“Mi-e dor de mine, cel de ieri / Zburând hai-hui prin alte veri, / Mi-e dor de acele primăveri / Când gânduri adunam din patru zări, / Mi-e dor de iernile de altădată, / Cu focul calm arzând în vatră, / Mi-e dor de galbenul gutuilor din geam, / De gustul lor mirositor a ram, / Mi-e dor de casa părintească / Cu roşile-i muşcăţi de la fereastră, / Mi-e dor de rândunica din pridvor / Hrănind cu drag trei puişori, / Mi-e dor de mama şi de tata, / De vremurile care-au fost odată”).
    În orice caz, ciclul “Mângâieri tardive” nu-i altceva decât spovedanii episodice şi ţintite pe emoţiile prezentului trăit ṣi  este un fel de manual de bune practici, fiindcă încearcă să desluşească sensul faptelor şi simţurilor noastre chiar şi atunci când în cugetul nostru  se strecoară îndoiala (“Nu sunt supărat / Că m-ai minţit, / Sunt supărat / Că acum / Nu pot să te mai cred”).
    Are îndoieli exprimate prin interogaţii grave, căutând esenţialul în gândurile iscate de observaţiile stârnite în urma contemplării (“Fi-va oare / Contemplarea în sine, / Cea mai înaltă formă / De a face ceva?”).
    Filosofează pe tema vieţii şi a morţii încercând să-şi delimiteze spaţiul în care i se întâmplă “frumuseţi divine” (“Există şi viaţă, / Pe acest pământ, / Există dar, şi moarte, / Şi-amarnic bate-un vânt”) luând ca atare “lumea ca lumea” şi admiţând că “iubirea-i suferinţa” (“Iubirea e durere / Ce vine nechemată / Ea este-o amuletă / Pe suflet, ferecată”) cea mai plăcută pe care ne-a încuvinţat-o Dumnezeu.
    Înţege corect conceptul filosofic de praxis şi cum experienţa personală mobilează (modelează) corect personalitatea (“Cei deştepţi învaţă / Din tot ce li se-ntâmplă. / Cei mediocrii-nvaţă / Din experienţa proprie, / Iar stupizii, / Ei au deja / Toate răspunsurile”) frumoasă care a devenit (la superlativ) ṣi unde se împacă sublim dascălul, poetul ṣi criticul.
    Sesizează corect evoluţia vieţii şi cizelarea sufletului, prin instruire permanentă, prin cultură şi elevare  spre culmi ale docenţei (“Nu ne vom putea educa mintea / Fără a ne educa sufletul. / Aceasta nu ar fi educaţie, / Nici măcar simulacru! / Un lucru devine evident. / Tot ceea ce noi gândim, / Determină, în mod inerent, / Calitatea minţii noastre, / Iar sufletul va lua automat, / Culoarea acestor gânduri, / Astfel coapte.”) şi pledează pentru exactitatea autoanalizei, mai ales când, asemenea lui Nicolae Iorga (“Ḯn viaţă risipim ani ṣi la moarte cerṣim clipe”) ne spune: “Risipim anii în viaţă / Şi cu mare disperare / Cerşim apoi clipele, / Când moartea ne cheamă.”
    Are un interesant punct de vedere când este preocupat să înţeleagă viaţa şi moartea, considerând că viaţa este un fel de muzică cântată şi că-i sesizabilă când este însemânţată în trup, ca apoi după eliberarea sufletului din trup să aşteptăm o altă întrupare şi că până atunci rămânem ca o muzică (notă) necântată.
Cred că are dreptate, fiindcă fără emoţii şi simţuri, n-avem cum să ne exprimăm trăirile că să avem tentaţia să filosofăm  spre a ne depăşi condiţia de muritori (“Fi-va oare filosofia / Singurul mijloc / De a depăşi / Condiţia de muritor, / Şi chiar / De a o transforma / În nemurire?”).
    Şi la Valentin Lupea (asemenea lui Mîşkin-eroul lui Dostoievski care ne spune că “frumuseţea va salva lumea”) frumuseţea pare să aibă valoare eschatologică (de mântuire) şi că imperfecţiunea nu-i nimic altceva decât disonanţa dumnezeirii din lucrurile care emoţionează estetic (“frumuseţea-i / umbra lui Dumnezeu”).       
Caută pentru sine (ca orice ins instruit temeinic şi elevat în spirit) răspunsuri la
condiţia sa, prin “Gânduri intermediare”, de muritor, imaginându-şi ipostaze de actor absurd (vorba lui Albert Camus), ipostaze de argonaut (vezi “Lâna de aur”), de partener al luntraşului Charon în călătoria plătită cu ortul (care subliniază finalitatea şi   fatalitatea) spre Hades-ul destinaţie finală, lăsând în urmă un paradis nemeritat.
    Îşi dezvăluie uluitor (în versuri de-o consistenţă fără egal a sincerităţii) în “Căutări deşarte”, frământările lăuntrice şi căutările prin locuri marcate de istorii, unde să se regăsească (“Alerg după umbra-mi pe plaiuri străine, / Cu gândul la ceaţa ce-a fost cândva-n mine, / Alerg după umbra-mi, Elada mă simte, / Istoria geme şi urlă cuminte”) şi să găsească inelele de logodnă cu viaţa (“inelele logodnei mele cu viaţa”).
    Cadenţează frumos, explicându-şi trecerile momentelor importante (semnificative pentru el) trăite, încercând să se lămurească de ce n-are răspunsuri pertinente la întrebările nepuse (“Vântu-mi fură-ntrebările, / Iar timpu-mi blochează cărările”) stăruind asupra  celei existenţiale, care ţine de viaţă şi moarte (“Nu vreau să mori, / Aşa cum alţii / Au murit la timpul lor / ... / Chiar dacă timpul / Îşi va lăsa fără milă, / Circularele lui amprente inelare, / În trunchiul copacului”) ca apoi să vină cu picioarele pe “Pământ valah” încercând să retrăiască, măcar mental, adolescenţa probabil netrăită total, şi-şi înţelege regretul acum, când “bătrâneţea presară fulgi” (“deşi e vară”) peste părul nenins la tinereţe (“Regret” – “Bătrâneţea presară fulgi / Peste capetele voastre, / Deşi e vară. / Argintul râului, / Ce vă curge pe umeri / Vă face să culegeţi pietricele / Pentru nepoţii voştri, / Care vă trag, / De plumbul picioarelor grele. / Ei aşa v-au văzut. / Pentru ei, barba ta, tată, / E de când te-ai născut. / Bunătăţile pe care tu / Le scoţi din sân, mamă, / N-au secat niciodată. / Totul a fost de când lumea.”).
Precum un chiroman care-şi observă semnele (de circulaţie, zic eu) drumului marcat de liniile din palmă, are temeritatea de a-şi “străbate palma” călătorind în sine spre a-şi cunoaşte destinul.    
    Se hotărăşte să-şi-l cunoască destinul şi “străbate” liniile din palma călătorind prin destinul său, îndemnându-se spre fapte(le) “nebune",  şi-o face fericit fiindcă i s-a încuvinţat să guste din “cupa cu dor” (“Destinul aleargă, cenuşa se mişcă, / Vârtejuri se-nalţă şi vulturii mor / Iar soarele vieţii inundă cărarea / În timp ce gustat-am din cupa cu dor”, ca mai apoi să ştie că este capabil să se refacă (remonteze) “când eu mă voi ţese în fire de gând, / cu inima, veşnic, gata de pândă / tânji-voi mereu dup’un oftat adânc” şi să-şi trăiască timpul mergând “pe drumul lui drept”.
    Ḯi dorim să rămȃnă “pe drumul lui drept” ṣi să ne surprindă cu viitoarele lui gȃnduri mȃngȃiate.