Inculpată toamnă

 
Eşti nedreaptă, toamnă, când îmi furi sfioasă,

Trandafirii-n floare, cu boboci pe ram,

Şi îmi laşi grădina tristă, zdrenţuroasă,

Ca pe-o cerşetoare care-mi bate-n geam.

Aspră şi haină îţi reverşi amarul

În furtuni turbate, ploi răstite, reci,

Uneori îmi pare nesfârşit coşmarul,

Parcă trec prin mine stol de lilieci.

 

Te prefaci adesea plină de candoare

Și aduci cu tine daruri fără  preţ,

Eşti pe drept bogată, dar amăgitoare,

În privire-ţi aflu un imens dispreţ.

 

Doar poeţii-ţi cântă nesfârşit în strune

Peste anotimpuri mi te fac regină,

Eu te-acuz, șireato, de infracţiune,

Avocaţi îmi caut fluturi de lumină.

 

Tu s-aduci dovada că eşti inocentă,           

Voi fi iertătoare, cum îmi stă în fire,

Dar măcar o dată, blândă, indulgentă,

Iartă-mi trandafirii trişti, de la jertfire.

 
Ţi-am spus şi azi că eşti frumoasă?

Şi că nimic nu te întrece?
Te uită, florile din glastră,
Frumoase sunt, nu am ce spune!
Dar n-au lumina ce transpune,
N-au nici trăire, nici durere,
Sau dor aprins de-o mângâiere,
Nici roua lacrimei căzute
Pe fruntea vieţii  prea durute.

Ai torţe vii în ochi... şi ard,
Eu, câmp de patimi în hazard
Revendic ploile iubirii
Să-mi scalde nerăbdarea firii.
De mă zăreşti în preajma ta
Dezbraci sfieli de catifea
Mi-alungi de-ndat' tristeţi haine
Şi schimbi o lume pentru mine!


Ţi-am spus şi azi că îmi eşti dragă?
Mireasă-n gândurile mele
Înveşmântată în dantele
Ţesute-n fir de lacrimă
Cu dor mărunt şi patimă.
Mă înfior şi mă-nspăimânt
Că ai putea să-mi fugi din gând...
Dar eşti aici, mereu cu mine,
Tu, floarea vieţii ce-n stamine
Porţi mana sufletului meu
Prin legământ la Dumnezeu.

 
Suflet dezacordat

 
Dezacordat eşti suflete precum o vechitură,
Un trist pian abandonat ce-n aspre nopţi îndură
Muţenii lungi, făr’ de sfârşit cu-nţepenite clape,
Singurătăţi prin partituri în zorile mioape.

Pedala viselor ce ieri era făr’ de oprire
A ruginit necruţător de-atâta neclintire,   
Claviatura a murit pe veci nemângâiată
Şi, Doamne, cum era cândva, în cântec sărutată!

În simfonii cu primăveri şi valsuri cadenţate
Purtai lumina ca stindard prin vremuri pastelate,
Un zbor nefrânt de întrebări, fără să ştii hotarul
Erai prin tot ce dăruiai şi jertfa, şi altarul.

Azi te-au uitat dezacordat şi nu ai trebuinţă               
Şi ai tăcerea ca mormânt prin ploaia de căinţă
Şi cât ai vrea încă să cânţi şi-acum valsul iubirii
Dar corzile s-au frânt pe rând în clipa neiubirii.


Simfonie în doi
 

Ne întomnăm iubite, e-atât de frig la tine,
În mine urlă vântul şi ploile mă dor,
Iar palid curcubeul răsfrânt peste ruine,
Atinge corzi bolnave, precum un acordor.

Eu strig de neputinţă, tu de însingurare,
Ce tristă simfonie... şi gravă-n sol minor,
Apatice dorinţe şi stări răscolitoare,
Străbat fâşii de suflet în ritm copleşitor.

Nu mai găsim putere să întregim finalul,                      
Arpegii rătăcite plâng clipele iubirii,       
De sunete bolnave, a ostenit pianul...
Şi-au poposit tăceri pe clapele trăirii.

Duc dorul tinereţii sau poate al nebuniei,
Când doar noi doi formam orchestra de viori
Şi-n ritmul nesfârşit doar oda bucuriei
Cântam sub cerul lumii, naivi şi visători.                                 

Dar hai, să renunţăm la simfonia gravă,
Primeşte-mă la tine în paşi de menuet,
Doar ţine-mă de mână, eu sar peste-o octavă,
Prin toamnele din suflet, să fim din nou,  duet
 

Trăiesc

 

Sufletul meu,

un câmp de maci

înfloriţi,

striviţi de copitele cailor

ce mi-au trecut în galop

prin viaţă.

Le-au fost lăsate slobode frâiele,

rănind şi iar rănind petalele

prin cuvinte şi fapte.

Iar el, sufletul,

câmp însângerat la apusul soarelui,

ajuns altar de jertfă,

şi-a pierdut scânteierea.

Doar fumegă,

semn că ar fi ars cândva,

precum soarele.

Din când în când,

luminat,

mângâiat de poezie,

cum luna îşi mângâie cerul,

primeşte strălucire de la cei

cu care îmi împărtăşesc

trăirile prin vers.

Dimineaţa,

Petalele, spălate de roua

cuvintelor voastre,

îşi revin şi continuă

să trăiască

şi iar să trăiască!

 

Clipe de viaţă
 

Sunt clipe când te iubesc
atât de mult
încât,
dacă te-aş săruta
ţi-aş lăsa sufletul
pe buze.
Sunt clipe cu dor
şi clipe
ce dor
cât o eternitate.
Sunt clipe când îmi simt durerea
umblând prin măduvă
şi cerşesc
un transplant
de bucurie.
Iubesc clipa
întâlnirii cu tine.
Cred că ne-a fost dat
să ne fim clipe,
unul altuia.

 

Purtătoare de viaţă

 

Femeie frumoasă, dai lumii lumină,

Din pântec ce creşte iubirea în rod,

Ai pus nemurirea plămadă în tină

Şi fire de viaţă făcutu-le-ai  nod.

 

Acum eşti potir, ţi-e trupul ofranda,

Scânteia divină aprinsă-n zidire,

Bărbatul în mir îmbracă triada     

Şi-ntreaga fiinţă-i dumnezeire.

 

Ai luat de la stâncă tăria să rabzi

Când taie în tine, durerea, ca lama,

Dar ce bucurie în suflet, ce arzi,

Când puiul de om îşi caută mama!

 

Eşti totul în toate, aceasta-i menirea

Sădeşti bucurie aici pe pământ,

Prin jertfa adusă, primeşti mântuirea,

Mărită femeie, eşti lutul cel sfânt...

 

De-ai fi rămas cu mine…

 

De-ai fi rămas cu mine când au plecat cocorii,

Ţi-aş fi cântat în noapte pe strune de vioară,

O simfonie-albastră, împrăştiindu-ţi norii

Când ploile tristeţii ar fi-nceput s-apară.

 

Te-aş fi făcut vioară şi ca un acordor

Vindecător de mana durerilor  din tine,

Pe corzile bolnave din sufletul algor

Turnam cu grijă mirul iubirii să te-aline.

 

Cu trupul meu arcuş, secătuit de dor,

Ai fi cântat din nou cu patimă şi sete,

Doar armonia vieţii, iar focul dirijor

Incandescent în noi cu flăcări violete.

 

Dar ai ales să pleci, prea lesne şi departe,

Pierdută-i partitura cu muzica dorinţei,

În mine mor izvoare de tine necântate

Şi-n locul lor rămâne doar hăul neputinţei.

 

Mamă, file de carte


 

Plâng răsăriturile pe umerii tăi, mamă!

sunt din ce în ce mai puţine…

Aplecată sub povara anilor grei, duci în spate crucea,

precum Iisus... pentru alţii;

din ce în ce mai grea, făcută din esenţă de trăiri,

mustind în seva lacrimilor tale.

Amfora din lut sfânt ai purtat în tine firul vieţii  

fără să te întrebe cineva dacă vrei.

Ţi s-a dat şi atât.

Casă ţi-au fost durerile de tot felul;

pe zidurile ei au crescut grijile ca o iederă

împânzind sufletul şi trupul.

Te-au încorsetat lăsând nevindecabile cicatrici.

Intactă e doar lumina sufletului tău

răsfrântă în ochi ca doi licurici;

infinită în timp şi spaţiu e pretutindeni cu noi.

Acum, pari o floare de câmp uscată

pusă în vasul ciobit din odaia cea mare.

Fragilizându-te, scuturi petalele,

Așteptând, împăcată cu Dumnezeu,

trecerea între file de carte.


 

Îmbătrânim, frumoasă doamnă

 

Îmbătrânim, frumoasă doamnă,

Eu sprijin anii mei de tine

Ca de un munte de lumină.

Tu-i porţi... iar umerii tăi mici,

Atât de firavi, de novici,

Ca doi călugări puşi să-ndure

Canonul lor în rugăciune,

Îmi ţin tristeţile de-o viaţă

Şi zile fără de speranţă,

Când, rătăcind cărări prin ploi

Tu mă chemai să fim iar doi.

Luai în spate din poveri

Şi le-ngropai în primăveri.

 

Îmbătrânim, frumoasă doamnă,

Dar cu atâta drag îţi duc

Al neputinţei tăvălug

Ce ţi-a cuprins ca-ntr-o vâltoare

Plăpândul trup, precum o floare...

Ţi l-aş purta spre infinit,

Numai să ştii cât te-am iubit.

Îngenuncheat pân' la pământ

E îmbrăcat ca-ntr-un veşmânt,

Tivit cu slăbiciuni șuvoi,

De multe ori şi cu nevoi,

Ai cicatrici şi urme-adânci,

Lăsate de dureri şi prunci.

Dar şi aşa, vei fi mereu,

Mireasa sufletului meu.

 

Îmbătrânim, frumoasă doamnă,

Singurătăţi în cuib de cuci,

Ne-aşteaptă iarba de sub cruci,

Să odihnim în ea trăiri,

Din lada plină cu-amintiri.

Dar sufletelor noastre-acum

Le cresc lăstari pe scurtul drum.

Sunt înfloriți ca-n primăvară

Iar peste tot ne împresoară

Parfumul clipelor în doi

Din vraja vieţii ca un roi.

Şi te iubesc, iubită doamnă,

Magnolie-nflorită-n toamnă!