Un poet al exultărilor lirice, al sentimentelor- șuvoi, fără nici un fel de reticiență este Nicolae Crepcia. Descins  în sfera  poeziei autentice din aerul tare al Apusenilor, cu o  candoare a obârșiilor frenetice , ambianța prielnică de conservare a efemerului și a trăirilor consistente, poetul erupe în căutarea unui reper în haos, transformând impactul cu lumea într-o stare afectivă, redimensionată  pe o scară a temperamentului, candorii și afectului. Ca o revelație amânată izvorâtă din impulsul imediat, poezia , vitală experiență, creează un flux de receptare ce altfel n-ar fi fost posibil : ”E-o șoaptă rostită în iarbă iubirea/ de vântul care adie din munți/ fluturându-mi pletele de om tânăr/ Câmpia se deschide în floare de cântec/ aleargă aleargă inima/ ca un cal sălbatic înspumat/ Coasa-i agățată-ntr-un prun/ pe tăișul ei alunecă luna și cade/ în visele mele/ iubito/  somnul în iarbă-nfioară/ ca o șoaptă de dragoste/ la urechea sângelui.”

Din acest tremur al uimirii începe ”necuvântul”, admosfera magnetică a unor stări mereu schimbătoare ce ilustrează un anumit fel de a fi. Toată propensiunea romantică este învăluită parcă de o conștiință damnată de viziunea tristeții și deșertăciunii,”bate firav inima ierbii” cu toată sobrietatea emoției, a unei stări de însingurare ce nu poate fi despărțită de amprenta originală a rostirii care nu are nimic de pierdut : ” Ploaie și fum/ ce spectacol sinistru / revoluția soarbe cocteil Molotov/ groaza umblă pe străzi cu cuțitul în mână/ izbește cu pumnii în geamuri/ libertatea suspină-n alcove/ ploaie și fum/ flăcări care ucid/ în piețe se urlă se cântă se plânge/ iubirea s-a -mbrăcat în sutană/ liniștea e fată morgana/ noapte duhnind a alcool și putregai/ în catargul inimii flutură drapelul durerii/ poezia e disperată/ pe străzi se ivesc zgomotoși gunoierii”. E în aceste versuri un tragism bacovian al simțirii în inflexiuni personale, încărcate de paloarea și ecourile unei ”autopsii pe viu” resimțite prin toți porii. După confruntarea cu timpul și vocile lucidității, confruntarea cu avatarurile istoriei și permanenței, mai puțin prăpăstioasă dar la fel de reflexivă, constituie o altă temă majoră a creației. Pusă oarecum la zid drept perimată, poezia așa-zis patriotică are tendința de a ieși din limitele formalului, a unui orizont liniștit fiind dominată de o ardere lăuntrică, pe alocuri chiar nevrotică restituind timpului spaima de sufocare, de inertia canoanelor. Dar nu asta este esențialul. Important este modul în care poetul trăiește această sfârșiere, această neîncredere în rostul simțirii și al cuvântului, al temporalității raportată la experiența modernului și noilor tipare : ” Oare pot fi patriot/ doar scriind despre pământul meu cel sfânt/ pe care spre a-l putea săruta/ trebuie să îngenunchez într-o rugăciune/ buzele mele când îl vor atinge/ să simtă că sărută/ chiar tălpile lui Dumnezeu?/ Oare sunt eu patriot/doar știind/că iubirea pentru patrie/ este soarele ce răsare/ în fiecare dimineață/ dar nu în fiecare zi/ își arată fața ? ”. Nicolae Crepcia scrie parcă de pe un carusel de veghe, depășind aparențele , în ciudata mișcare a sentimentelor inefabile din care își extrage cu osârdie poezia.