BOCETELE sunt nişte elegii ale genului liric al literaturii populare, in care autorul anonim îşi exprimă sentimentele de mare durere față de cel decedat.
          Cântecul, care este o improvizație, comunică la modul elogios, laudativ, la modul encomiastic, anumite fapte săvârşite în cursul vieții de către cel decedat.
         "C-aşa slabă cum erai,
          Multă trebuţă făceai
          Şi cu noi tot mai grăiai
          Şi fruntea ne-o descrețeai
          Şi săracele mânuți
          C-o fost la trebuți,
          Cu gura m-ai învățat,
          Bune sfaturi mi-ai mai dat"
          După George Coşbuc, bocetul avea un caracter panegiric, un caracter de discurs public prin care se preamăreau anumite fapte de vitejie, fiind cel mai realist şi mai filozofic dintre toate genurile de literatură populară, pentru că încearcă să dea anumite răspunsuri întrebărilor despre scopul vieții aici pe pământ, despre moarte şi despre lumea viitoare.

          În general, bocetul este o improvizație a momentului. Dar există si cântece (bocete) în care se exprimă jalea soţiei față de soț, jalea mamei față de copil, a sorei față de frate, a copiilor față de părinți şi aşa mai departe.
         "Rămâi casă sănătoasă,
          Că măicuța mea te lasă
          Cântați-vă, măi pereți,
          Că de maica rămâneți,
          Cântă-te casă şi masă,
          Că măicuța mea te lasă".
          Concomitent cu sentimentele de adâncă durere, bocetul transmite, prin contrast, şi sentimentul plenar al dragostei de viață.
          Dacă am discuta despre vechimea bocetului, atunci ar trebui să pornim de la corul din tragedia lui Eschil la mormântul lui Agamemnon, sau de la jelirea de către Neagoe Basarab a fiului său Petru: "O fătul meu, căci nu mă acoperă mai bine pământul pe mine decât pe tine, şi mă lăsaşi la bătrânețele mele...", iar valoarea lui este confirmată de influența pe care a exercitat-o asupra lui George Coşbuc, în poemul MOARTEA LUI FULGER.