Muzei
În vremi rămas statornic,
Făptura-ți preamăresc.
Al clipei veșnicul datornic,
Și colțului ceresc.
Slujesc a-ți scrie versuri,
Ce timpul vor străbate.
Trecând prin universuri
De muze recitate.
Răsplata trudei mele,
E slava-ți înzecită.
Când eu rătăcitor prin stele,
Vei fi de toți iubită.
Credință
Din cer Luna bătrână brodează pe ferești
Cu a ei lumină venită prin negrele stihii,
Făptura ta mlădie ca umbrele cerești,
Potecă printre stele pe unde ai să vii.
Prin draperii jucau meșteșugind lumina,
Năluci cu chipul tău de salcie miloasă,
Când jos, când sus, în umbre pe colina,
Dansând ca vârcolacii în horă ne-nțeleasă.
Doar clopotul din turlă încă stă și tace,
Chiar de în vânt lumina năvalnic îl împinge.
Menirea lui de-a bate din vremurile dace,
Din tainică poruncă falnic o respinge.
Și n-o să vină, n-o să intre, nimeni nu o lasă,
Zadarnic înfloresc toți trandafirii pe alei.
Prinsă-i tăcerea în grădină într-o plasă,
Și luneci către zare pe pojghiți de polei.
Dar nu sosise încă vremea frunzelor de tei,
Să cadă lângă trunchiul ros de vremi și vânt,
Cât razele de Lună mai scapară scântei,
Cu dalta lor sculptează pe fereastră chipu-ți blând.
În zori de zi rămase-n geam minune, ciocârlia,
Cu trilul ei adoarme galeș gârla din zăvoi,
Cu apusul tău a înflorit în ochi câmpia,
Pe care zburdă-n veselie albele miori.
Din aspră vijelie și surd coșmar închipuit,
Un suflet cu speranță va fi nicicând stingher,
Chiar de între gratii va sta supus, zidit
Muza lui îl va purta învingător spre cer.
Flori de tăcere
A înflorit tăcerea-n glastra mea,
Cu străvezia ta privire
Dac-ar putea rămâne înflorită așa
Ca să-mi aducă izbăvire.
Cu mantie albă privirile-ți în zori
Și cu ntăcera îmi colindă,
Zidindu-mi refugiul de tot atâtea ori,
În chipul tău de muză blândă.
În floarea tăcerii supreme exiști,
Parfumându-mi târziul,
Pui fericire în ochii mei triști
Și-mi umpli pustiul.
Tăcerile noastre din izvoare adânci,
Pe veci împreunate stau pe stânci.
Sunt...
Sunt poemul încă necitit,
ce de liniște se cutremură
sub tăcerea ta adâncă...
de tăcere tremură.
Sunt fereastră deschisă
spre mireasma inimii tale,
o lampă veșnic aprinsă
luminând pe a ta cale.
Sunt piscul din stâncă
spre zorii tăi cu privirea
și în liniște adâncă
îmi aștept menirea.
Sunt tăcerea ultimului vis
cântecul livezii cu flori,
sunt de mâinile tale muză cuprins,
aripile cu care zbori.