Îți mai amintești, iubite, când te-am întrebat: De ce ai mereu un alt chip, de ce cu fiecare clipă trecută te preschimbi sub o altă înfățișare mobilă a unui cadru în mișcare? În care apari mereu și mereu cu o nouă sau veche privire, o expresie facială succedată de o alta, o stare care angrenează mai multe stări tranzitorii, înglobate într-un întreg formatat din simțiri dăinuitoare sau trecătoare în apariție. Tot timpul diferit și tot timpul același! Ți-am dovedit că te iubesc într-o asemenea măsură încât măsurătoarea momentelor încadrate în procesul iubirii nu poate fi relevată decât la modul cât mai primar posibil, dar poate fi trăită sub forma altor parametri, aceia ai conectării conștiințelor noastre. Și atunci, oare ce înseamnă măsurătoarea timpului? Privesc ceasul după cum aș privi un metru și îmi oferă o panoramă a înaintării graduale, și totuși intuiesc un paradox al unui înapoi la fel de gradual cum s-a făcut înaintarea.

Da, se poate să te fi iubit cu câțiva ani în urmă și se prea poate să te mai iubesc încă un mileniu pentru eternitatea clipei sau o clipă pentru eternitatea mileniului. Să fi trecut timpul? Să ne fi deplasat într-o direcție a înaintării? Timpul nu este liniar, nu se prezintă nici măcar circular, este o congruență de aspecte pe care dacă ar trebui să le încadrăm într-o poziționare nu am avea posibilitatea, pentru că poziționarea timpului ar fi un cuantum al schimbărilor apărute imediat în spațiu. Einstein spunea: „Pune mână pe o sobă fierbinte un minut și ți se va părea o oră. Stai cu o fată frumoasă o oră și ți se va părea un minut. Aceasta este relativitatea.” Întrebarea apare sub o formă destul de concisă: Care va fi percepția timpului fără a privi o formă de măsurare, înainte sau înapoi? Statică sau în mișcare? Toate aceste relativități ale timpului se numesc manifestări ale timpului în materie, percepute în funcție de evenimente prin intermediul trăirilor mai vechi sau mai noi, întorcându-ne la momentul de bază sau înaintând cât mai departe de structura lui. Într-o manieră asemănătoare cu a unei stări în brațele tale, iubitul meu, în care îmi apari uneori întârziat, uneori devreme; o stare pe care o simt ca și cum ar fi fost ieri și totuși va veni și mâine.



Ascultă, iubite! Îți mai amintești când te-am întrebat despre însemnătatea unei sigure direcții, a unui plan static sau în mișcare sau de acel specific moment în care mi-am dorit să îmi vorbești despre o opoziție direcțională? Nimic mai adevărat decât să împrăștiem sublimul uniunii prin sensuri directe sau sensuri contrare și totuși dacă am fi să ne întâlnim undeva într-un punct în care infailibila ta iubire îmi va penetra unica existență oare nu vom fi într-un raport de sens opus, dar cu același numitor comun arătat printr-o mijlocire a locului, prin punct de interferență sau intersectare? Ei bine, această poziționare într-un singur loc reprezintă idealul de reciprocitate adusă la o singură putere sau singura putere adusă la reciprocitatea idealului. Întrebarea se pune: Dacă ar fi să te întorci de unde ai venit, iar eu să mă deplasez spre locul de unde am plecat, ne vom mai întâlni? Cu certitudine da, doar dacă spațiul cunoaște margini geometrice bine delimitate, o expansiune a spațiului ar duce către o probabilitate minimă, dar nu imposibilă, a unei întrevederi indiscutabil de admisibilă în arta amorului. Când vorbim de o reciprocă avem nevoie să se înfăptuiască o rezonanță cu însemnătatea unei atracții, polaritate – și +, pentru că o contrară a reciprocității s-ar produce sub semnul aceleiași polarități ca parte segmentală a unui întreg. Deși se spune că mutualul pune iubirii aripi spre infinit de ce nu am pune infinitului aripile iubirii? Și totuși ne aflam într-o mare de oameni când mi-ai spus: „Eu plec!” Era o contradicție cu ceea ce simțeam, trăiam, iubeam chiar atunci și acolo. Plecarea ta se arăta sub forma unui contrar al dorințelor mele ce pretindeau ca tu să îmi rămâi în statornicie. Poate dacă aș fi avut tăria să te opresc și să îți deschid ochii atunci când îi închideai la auzul vorbele mele, poate aș fi dat naștere unei opoziții cu caracter de reușită. Într-un întreg al vieții trebuie să existe integrări sub formă de atrageri și respingeri unanime, însă nu foarte îndepărtate de sursă, pentru că sursa reprezintă trăirea palpabilului existențial, iar trăirea palpabilului existențial reprezintă sursa atracțiilor și respingerilor înfăptuite.



Mă învârt fără oprire printre concepte mai puțin indubitabile în această lume a elementarității încercând ca să găsesc, iubite, prima piatră de temelie, cea dintâi secvență elementară a existenței în care mă angrenez spre a găsi căi de acces către complexitatea iubirii tale, încercând să formez o legătură ce va cunoaște o înaintare spre o nouă bază mult mai stabilă decât însăși trăirea de dinainte de existența timpului intuitiv sau intuitivul timpului de dinainte de existența trăirii. Te simt atât de puternic, sub forma unui liant ce conexează sau conectează fiecare celulă a existenței ființei mele într-un tot unitar multiplu adus sub amprenta unei singure unități. Se prea poate ca între noi să existe o legătură simbolică lăuntrică, înainte de orice altceva, dar tocmai aceasta conexiune mai de demult  se vrea mereu și mereu progresivă, pentru că fiecare etapă perceptibilă a trecerii timpului poate transforma această relație din ambele sensuri într-o instabilitate, atunci când este supusă unor conjuncturi apărute în urma mai multor factori schimbători, determinanți. Iar o instabilitate aduce și o variabilitate iterativă în mai multe forme. Indiferent de punctele prin care se întărește această legătură între existențele noastre, dacă unul singur este destabilizat va apărea un fenomen ce va influența și celelalte puncte dacă acestea sunt conectate, datorită variației desfășurării segmentale care cunoaște și ea o nestatornicie. De aceea m-am gândit să reformulez ideea legăturii dintre conștiințele noastre, bineînțeles care nu suportă nicio amânare când vine vorba de un adevăr palpabil și chiar acum, chiar aici, îți voi fi transmisibilul unei acțiuni care va cunoaște o recepționare directă și de ce nu și viceversa. Hai! Lasă-mă, să creez această conexiune în mișcare care va fi capabilă să exercite o energie, dar și informație, pe mai multe frecvențe, prin puncte mobile de aceeași intensitate sau fixe prin stabilitate. Întărește-mi credința că voi preschimba o legătură rudimentară într-o legătură de excelență, dăinuitoare sub directa sau indirecta reformare a unor legi existențiale, mai puțin cunoscute în exuberanța cumulată a tot ceea ce este știut sau neștiut în această lume.



Dacă nu te-aș iubi atât de mult, poate că aș avea curajul să arunc zarurile dincolo de linia de pornire, în asemenea măsură în care un potențial final nu ar avea loc în timp și spațiu, pentru că începutul nu ar exista în nici cea mai vagă formă admisă de conștiințele noastre. Și totuși dacă ceva mă va împinge să o fac va fi doar prin propagarea schimbării prin benevolența de a avea o nouă secvență de deschidere a principiului de bază existențial. Poate va fi un nou gând, un nou sărut, o nouă privire; o altă manifestare. Ce ai zice dacă ți-aș fura cauzalitatea și aș transforma generarea? Peste măsură aș încerca să nuanțez o non cauzalitate în probabilități de expuneri cauzale. Probabil că ai crede că nu există cu putință, deși existența putinței arată și o existență a existenței. Se prea poate, iubite, să aibă loc o anumită predispoziție în a te iubi printr-o infinitate de numerotări și că undeva în ADN-ul meu se află o genă comunicantă cu cea a ADN-ului tău. Cred că undeva în alambicatul subtilității de a te dori cu fiecare celulă a ființei mele apare o probabilitate de a te avea la modul cel mai stabil și fără potențiale variații. Doar tu știi și acum o știu toți că înainte de toate dacă ne vom concentra pe momentul de bază și segmentul de desfășurare al iubirii vom înțelege că iubirea nu se naște în fiecare zi, că este mai mult decât o elocvență, este o exacerbare a fiecărui aspect neuronal. Și atunci de ce unii, șmecherași inteligenți natural sau artificial, îmi vorbesc despre o descărcare chimică când încă nu le este clară semnificația sau interacțiunile chimice? Chimia studiind și transformarea substanțelor, adică o anumită substanță în creierul meu se transformă determinând iubire; dar raportată la ce în caz concret? Se poate că la părțile tale statice sau în mișcare într-un acord cu dorința de a te avea un activist dintr-o cauză pentru un scop. Deci să reluăm povestea: iubirea se spune că ar fi egală ca înțelegere în a mă vedea cu o frunză, iar frunza să apară ca o floare datorită unei descărcări chimice. Este posibil în cazul unui problematici de ordin psihologic. Se prea poate să greșesc, însă niciodată nu voi încerca să predau o eroare din dorința de a limita și a mă avansa pe mine. Pentru că atunci când am devenit iubire am înțeles că iubirea este un complex de trăiri însemnând: sentimente, emoții primare, simțuri, instincte, toate având capabilitatea de a deveni stări emoționale complexe, fiecare în parte depinzând de momentul declanșator. Iubirea reprezintă ansamblul format din cauzalități transmisibile întregului corp prin fenomen de excitație neuronală care poate avea o durabilitate în funcție de mai mulți factori prezenți.


Mai lasă-mă să-ți fiu ispită!


M-ai lasă-mă să-ți fiu ispită în lumea asta consecventă,
Iterativ să mă transpun întru iubire, ca să mă ai desăvârșită,
Lăuntricul azi îmi devine indubitabil o forță care „ferient”
Înlăturând nesiguranța se-arată a fi potențial perseverent…

Până mai ieri ți-am sărutat ființa cu aprigă aroma de cafea atât de mult sorginte,
Tu, a mea forță, impulsionând o varietate de trăiri ce se proclamă învingătoare, înlăturând impedimente,
Absconsul vreau să îl preamăresc printre cuvinte care-n chintesență vor releva esențialul nostru împreună,
Iubitule, îmi ești un Zeu, înaintând în apogeu, mult elevând, transfigurând a mea făptură

Firește că-n această viață îți voi fura o cea dintâi sublimă clipă,
Iubirea noastră un ecou, de dincolo de-o iminentă emergență înfăptuită
Și-atunci când nemurirea se lasă peste inimi ascunse-ntre mistere,
Mai lasă-mă să-ți fiu ispită pentru ferice vremuri, nu timpuri austere!