Pe drum, mașinile merg în sens opus, șoferii cu ochii pe ceafă înjurând în trafic ca o turmă de vite într-un hambar. Copacii stau cu rădăcinile îndreptate spre soare, uscate și răsucite de trecerea anilor. Bebelușii plâng în cărucioare cu fețele lor îmbătrânite, de parcă viața ar fi trecut în câteva clipe, pe lângă ei. Ploaia iese din asfalt ca un gheizer și atinge cerul. Ce lume ciudată, nu-i așa? De ce ar avea copacii rădăcinile îndreptate spre cer și de ce ar fi copiii cu chip de bătrâni? Poate pentru că pur și simplu așa sunt?  Nu tot ceea ce iese dintr-o normă a naturii umane trebuie înțeles. Dacă am începe să ne întrebăm de ce ploaia cade în direcția opusă, ce farmec ar mai avea? Ce sens ar avea dragostea sau viața dacă ne-am pune în mod constant întrebări despre cum ar fi trebuit să fie, în loc să o îmbrățișăm așa cum este?