Am pășit în casa amintirii, închisă ani de-a rândul cu greaua cheie a regretului. Ușa s-a deschis încet, cu obișnuitul său scârțâit strident ca o cretă pe tabla școlară. Am pășit, parcă poftit înăuntru de propria amintire, și am închis ochii.  Se poate să fi visat sau în sfârșit realitatea era cel mai frumos vis? Am tras aer în piept, lăsând mirosul de mucegai să mă cuprindă.  Cândva, în casa amintirii, mirosea a cozonaci proaspăt făcuți de bunica...Privesc în jur la uneltele  de meșter cu care bunicul ne făcea jucării. Acum stau într-un colț, măritate cu rugina. Privesc constant în jur și parcă nu mai recunosc propriul suflet ce s-a pierdut pentru totdeauna.