,,Niciun om pe lume nu-i doar un ostrov, stingher şi de sine stătător. Fiecare om este o bucăţică din Univers, o parte din întregul cel de căpetenie. Dacă marea îi smulge cu valurile un bulgăre, Europa este împuţinată, aşa cum ar fi orice bulgăre de pământ, ori moşia ta, ori a prietenilor tăi. Moartea oricărui om mă vatămă pe mine, fiindcă mă aflu cuprins în omenire. De aceea, niciodată să nu faci întrebare: pentru cine bat clopotele? Pentru tine bat.” (John Donne)
Clopotele fac un legământ emoţional cu sacrul, bat în momentul în care anunţă ieşirea din temporal a unui suflet.
Când bat la porţile uitării, amintirile se înalţă către cer, de unde se încarcă cu esenţa pură a celor dragi de acolo, sau călătoresc, mai mult sau mai puţin vesele, prin trecutul nostru, reconstituindu-ne paşii făcuţi până în prezent, pe traseul vieţii.
Clopotele se transformă, magic, în clopoţei care atârnă, jucăuş, în coama cailor albi, înhămaţi la săniile amintirilor care poposesc ,,Pe derdeluș”: ,,M-am trezit cu voie bună, / Sunt cu sania pe drum, / Alți copii mai vin acum, /Gașca noastră se adună.’’

Fântânarii căutau apă potabilă cu ajutorul unei nuiele de alun. Se spune că nuiaua trebuie să fie ţinută la nivelul inimii, în plan paralel cu solul, sau că funcţionează numai dacă se lipeşte de corp.
Probabil de aici au învăţat mamele din trecut să aplice corecţii copiilor neascultători, cu nuiaua de alun.
Aşa i s-a întâmplat micului Grigore, care a fugit de lângă văcuţe şi a mers la căminul cultural să vizioneze un film: ,,Și cu o nuia lungă de-alun / Grigore, o primești acum! / Am meritat, bine-a făcut! / Mamă dragă, te sărut! / Că nu ți-am dat ascultare / Ție, mamă-ți cer iertare! / Când la tine o să vin / Să știu că-s iertat deplin…’’ (Din copilărie)
Din partea romantică a tinereţii Poetului, am surprins fascinaţia plimbărilor nocturne prin pădure. Potecile îi călăuzesc pe îndrăgostiţi prin spaţiul sacru, protector al primelor iubiri: ,,Să plecăm în timp de noapte / Prin pădure, prin poteci, / Ale tale doruri toate / Cu mine să le petreci. (La fereastra ta…)
Tinerii îşi iau seva vitală din verdele frunzelor dar şi din argintul lunii, având astfel dublă protecţie, telurică şi cosmică: ,,Toate-ncet s-au liniștit, / Luna ce frumos lucește, / Inima mea își dorește / Să mai fiu iubit!” (Poarta)
Se deschide câte o fereastră, câte o poartă, dar uneori acestea se şi închid, de multe ori fără acordul tinerilor.
Din păcate, au existat momente şi poate mai există în comunităţile rurale, mai ales, când părinţii decid destinul copiilor lor: ,,Uitându-se la el și-apoi peste drum: / „Mă iubești, Ioane? Mă iubești și-acum?” / „Mărie, te iubesc și te voi iubi mereu, / Că acest lucru, nu știu, nu l-a dat Dumnezeu” / „Păcat, nu m-au lăsat părinții să fiu nevasta ta,…” (Îndrăgostiți)
Poate scenariile separărilor sunt altele, însă regretele există după fiecare despărţire.
Din fiecare relaţie învăţăm ceva şi rămânem cu amintiri. Mai demult nu era nevoie de psiholog după o separare.
Sufletul se primenea în alte moduri, de exemplu prin vers : ,,Eu nu plâng / Că vor plânge amintirile / Cu zilele albastre / Și primele scrisori, / Și șoaptele noastre. / N-am crezut niciodată / Că timpul va sosi / Și-am să-ți spun adio / Într-o bună zi.’’ (Adio)
Iubirile efemere s-au dizolvat în eter, fata predestinată i-a dăruit copii şi nepoţi Domnului Grigoraş Ciocan, după care s-a mutat printre stele.
Totuşi, sublimându-şi durerea, rămâne optimist, adresându-se singurătăţii : ,,Deși suntem prieteni și stau cu tine, / Tu să nu crezi că nu voi încerca / Să te îndepărtez ușor de lângă mine, / Cred că-ntr-o bună zi vei pleca.’’ (Odată vei pleca)
Poetul conştientizează că a greşit în drumul vieţii dar poposeşte ,,La umbra crucii’’ unde cere iertare Mântuitorului Iisus Hristos: ,,Cu o rugăminte la chipul tău / Cred și sunt încrezător… / Fiu bun al lui Dumnezeu / Iertat să fiu, apoi să mor / Fie-Ți milă și mă iartă, / Ție, Doamne-mi cer iertare, / Căci credința mi-a fost moartă, / Nu făceam multă rugare…’’
Generozitatea tipică sufletelor mari îl face să se roage nu doar pentru propria persoană ci şi pentru alţii : ,,Fie-ți milă de cei care Ți-au bătut / Cuiele în palmele tale sfinte! / Iartă-i, Doamne, că ei n-au știut / Că au răstignit Cel mai Bun Părinte!’’ (Fie-ți milă…)
    Domnul Grigoraş Ciocan onorează apartenenţa la pământul sfânt al României: ,,M-am născut în România / Și mă simt aici stăpân, / Tricolorul mi-e mândria, / Mă mândresc că sunt român!’’ (M-am născut în România)
Este pământul unic al colindelor înălţate către Poarta Raiului de glasuri cristaline de copii : ,,Copiii sunt pe la fereastră, / Tot omul este mai bun, / În seara sfântă de Crăciun / Mare-i bucuria noastră.’’ (Slavă domnului să-i dăm)
Şi totuşi, constată cu amărăciune că mulţi români, inclusiv domnia-sa au fost forţaţi şi sunt încă forţaţi de împrejurări să muncească în străinătate: ,,Nici în altă țară nu-i mai bine, / Colaci nu-s în coadă la câine, / La străini muncești din greu  / Să pui un ban în contul tău.’’ (În Calahorra, Spania)
După cum aţi observat, volumul are două părţi. În partea a doua ,,Cumpăna de sânge”, sunt prezentate aspecte triste din viaţa satului, care pot marca emoţional generaţii.
Unul dintre aceste aspecte este povestea de dragoste a doi tineri, care se încheie când el pleacă în armată şi îşi găseşte iubita căsătorită.
Celălalt aspect, care dă titlul grupajului de versuri, este crimă din dragoste, transpusă tulburător în versuri.
Dacă este adevărat, ne rugăm ca acel suflet să intre în Lumină şi ca astfel de poveşti să nu mai existe.
Cu mâinile încă împreunate a rugăciune, vedem că poarta uitării s-a deschis larg şi clopotele cu voci grave s-au transformat în clopoţei al căror clinchet anunţă că un nou înger şi-a primit aripile: cel care are misiunea să vegheze asupra acestei cărţi !!