„Când îți plouă în suflet, fă-ți umbrelă dintr-o bucurie”, spunea Emil Cioran, iar Grigoraș Ciocan își creează propriul univers de zâmbete scriind versuri care îi însoresc sufletul mai greu încercat de viață, așezându-le într-un nou volum „Clopotele care bat la poarta uitării”, apărut în 2023, la Editura eCreator din Baia Mare.
Ca orice om este și autorul care își cântă durerea sau bucuria, nostalgia, realitatea ființei umane, speranța și înțelenirea în brazda poporului român, în versuri simple, pornite cel mai adesea din popor, din vasta înțelepciune a acestuia.
Cum s-a obișnuit, și cum și-a obișnuit cititorii, Grigoraș Ciocan valorifică rugăciuni arhicunoscute, romanțe, aforisme populare și își face globul său de cristal la care poate privi zilnic, în care își poate citi potențialul, simplitatea țăranului lipit de trupul gliei sale: „Ce rămâne-n urma mea / După ce eu voi pleca? / O pictur-o poezie, / Tot ce mi-a mai plăcut mie... / Un mormânt, poate o cruce... / Bine-ar fi s-o pot eu duce // Am scris și am pictat / Să rămână ceva-n sat / După ce eu nu voi fi / Poate mă veți pomeni, / O să mai vorbiți de mine / Ori de rău, poate de bine... // În Sălniță-am copilărit / Și cu drag am tot venit / Și-am să vin acasă iară, / Fiindcă dorul mă doboară... / Locul unede m-am născut / Niciodată n-am să-l uit.” (Ce rămâne-n urma mea).

Aflat „La borna 70”, autorul mărturisește: „Azi fac șaptezeci de primăveri, / Repede-au trecut, parc-au fost ieri, / Atât e viața omului pe pământ, / De mai primesc, bucuros sunt...”, fericit de familia pe care o are („Copiii sunt așezați la casele lor, / Nepoții sunt mari, îi iubesc, îi ador, / Anii mei îi duc, sunt mulțumit, / Tu, Doamne, știi de-al meu sfârșit”) dar sufletul îi este umbrit de pierderea celei care i-a fost alături și pe care a iubit-o nespus, soția sa („Drum bun spre stele, / Soție cu suflet blând, / Rămâi în gândurile mele / Cât voi trăi pe-acest pământ! // Din cerul sfânt veghează-ntruna / La cei rămași pe pământ, / Căci și ei întotdeauna / Te poartă în suflet și gând.” – Drum lin spre stele) convins fiind că „Cei dragi nu pier” („Când cei dragi se duc la cer, / Să știți că ei nu pier! / De-acolo de sus privesc blând / La cei rămași pe pământ // Frântă inima rămâne / Când cineva pleacă din lume, / În zadar lacrimi vărsate / Că nimic nu se mai poate...”).
Efemeritatea clipei „cea repede ce ni s-a dat” (M. Eminescu) este văzută cu facilitatea omului obișnuit cu suișurile și coborâșurile sale („Viața trece repede, amintirile sunt / Clopote ce bat la porțile uitării, / Ca umbra trecem pe acest pământ, / Ajungând dintr-o dată în lumea tăcerii. // Mă rog, Doamne, să-mi dai iertare, / Am greșit în fața Ta și eu mă închin, / Păcatul meu m-apasă, rău mă doare, / Iartă-mă pe mine, Doamne, Amin!” – Clopotele care bat la poarta uitării) cu ideea că suntem „doar umbra unui vis” (M. Eminescu), micimea ființei pe căile Domnului fiind covârșitoare („Cum anii mei s-au dus? / Crede-mă, eu nu mai știu! / Îți mulțumesc, Bunule Iisus, / Că sunt încă viu! /... / Așa, după cum e scris / Noi suntem pe-acest pământ / O mică umbră, un vis... / Să ne rugăm orișicând.” – Cum anii mei s-au dus).
Volumul are două părți: „Clopotele care bat la poarta uitării” (titlu preluat dintr-un aforism celebru, cu autor necunoscut, „Amintirile sunt clopote ce bat la porțile uitării”) și „Cumpăna de sânge” (în care valorifică mitul „Zburătorului” lui I. Heliade-Rădulescu sau cel din „Călin (file de poveste)” al lui M. Eminescu, dar și subiectul romanului „Ion” al lui Liviu Rebreanu – evident acțiunile petrecându-se cu oameni obișnuiți, țărani, din satul natal, în locurile copilăriei).
Grigoraș Ciocan s-a obișnuit să facă din lucruri știute (rugăciuni, aforisme, bancuri, vorbe poporale, romanțe vechi, cântece populare, colinde) oaza lui de liniște, versificând lucruri cunoscute („Din umbra nopților pustii / Te-aștept acuma ca să vii, / Dar tu ești sus printre stele, / Frumoasa visurilor mele!” – Din umbra nopților pustii) în manieră proprie, firește (fără pretenții lirice, evident), folosind un limbaj facil, uneori împresurat de regionalisme sau chiar cuvinte cu iz vulgar, fiind astfel mai bine perceput de cei pe care îi iubește, pe semenii săi din sat („Ce frumos este la țară! / Vin aici vară de vară, / Aici am copilărit / În sătucul meu iubit... // Sălnița, un sat micuț / Pentru mine e drăguț, / E-ntre dealuri și izvoare, / Am o bucurie mare” – Dor de casă și de sat).
Amintirile copilăriei (mai ales cea a mamei) generează nostalgii de neînfrânt („M-am re-ntors eu într-o seară / La căsuța mea din sat, / Nu era lumină-n casă / Cum era și altădat... // Deschid ușa, intr-un casă, / Pe cine credeți c-am văzut? /Singurătatea stătea la masă: - Tu de unde-ai apărut?” – Singurătatea) și realizează că „Singur este greu în viață”, întrebând retoric (în manieră eminesciană): „De ce-ai plecat?” („Târzie toamnă-mi pare mie, / S-a scuturat frunza din vie, / Și florile s-au scuturat, / De ce mândră ai plecat?”) din această „Viață scurtă” („Viață scurtă, trecătoare, / Stai o clipă, nu grăbi!”).
Rămas la un moment dat doar amintire („Viața iute se mai duce, / Te trezești că ești bătrân, / Inima în piept e rece, / O-amintire eu rămân” – Viața se duce), Grigoraș Ciocan va fi prezent în viețile celor dragi prin ceea ce lasă în urmă: picturi, versuri și trăirile sale... căci „Viața se duce” („O nevastă iubitoare, / Doi copii minunați, / Doar o mică supărare... / N-am avut pe lume frați, /... / Am doi nepoți, sunt mândru tare, / Domnul să le dea sănătate!”) iar omul trăiește prin urmele sale pe pământ.
Bucurați-vă de ceea ce trăiți! Clipa nu se întoarce... Carpe diem!