,,Am comis cel mai rău păcat
Dintre cele pe care le poate comite un om. Nu am fost
Fericit.” Jorge Luis Borge - (Remușcare)

 Chiar și atunci când nimeni nu mai trece pe sub fereastra ta, într-o imensă mantie de umbră, bucuriile sunt totuși acolo, în amintiri.
Trebuie doar să știi să le privești cu ochii minții, să-ți creezi propriul univers de fericire, propria ,,fereastră” din care să te hrănești zi de zi.
 Poate într-o bună zi, în oricare zi, într-o zi care nu mai este a minutelor, a orelor, a pașilor care te duc măsurat, spre o lume nemăsurată, veșnică, vei fi resimțit nemăsura a ceea ce este ascuns în tine, dintr-un adânc tot mai adânc, va răbufni.
Te vei trezi. Vei creea ceva să rămână … o pictură, un cântec, o poezie.   Cuvintele zdrențuite de frică se vor reformula, întregi, senine și edificatoare, sub lumina magică ce străluce în acel ,,Ceva” din tine.
  Acel ,,Ceva” care nu mai este timp, finitudine, familiaritate înșelătoare; care să te constrângă la frică, la renunțare...

Atunci începi să trăiești cu adevărat, să simți, să creezi.
Sentimentele se desfoliază pas cu pas ca niște licurici vrăjiți.
Oceanul întunecat ce clipocea neauzit în tine se revarsă în valuri tot mai limpezi, tot mai spumoase, tot mai strălucitoare către lume.
Vei scrie poeme, vei picta, vei cânta frumusețea, viața.  Vei fi fericit.
 Printre nori morocănoși, o rază de soare, o ploaie măruntă și rece, un răsărit roz sau un curcubeu ostentativ, poeții se retrag în mintea lor, într-o bucurie adevărată a sufletului și spiritului, născând ,,licăriri” pentru eternitate.
  Asta face și Grigoraș Ciocan în noul său volum de versuri, sugestiv intitulat ,,Clopote care bat la poarta uitării”, apărut în anul 2023, la editura maramureșeană ,,eCreator” Baia Mare, sub bagheta maestrului de ceremonii, binecunocutul editor Ioan Romeo Roșiianu.  
Își cântă durerea sau bucuria , nostalgia, speranța și înțelenirea în brazda poporului român, în versuri simple, pornite cel mai adesea din popor, din vasta înțelepciune a acestuia.
  Grigoraș Ciocan, fiu al satului Sălnița, comuna Vima Mică, Maramureș,  valorifică rugăciuni arhicunoscute, romanțe, aforisme populare și își face ,,fereastra lui” la care poate privi zilnic.
Așa cum el ne mărturisește, lasă ,,o zestre”… o pictură, o poezie… ,,un mormânt… poate o cruce”.
Se întreabă retoric poetul: „Ce rămâne-n urma mea / După ce eu voi pleca? / O pictur-o poezie, / Tot ce mi-a mai plăcut mie... / Un mormânt, poate o cruce... / Bine-ar fi s-o pot eu duce // Am scris și am pictat / Să rămână ceva-n sat / După ce eu nu voi fi / Poate mă veți pomeni, / O să mai vorbiți de mine / Ori de rău, poate de bine... // În Sălniță-am copilărit / Și cu drag am tot venit / Și-am să vin acasă iară, / Fiindcă dorul mă doboară... / Locul unde m-am născut / Niciodată n-am să-l uit.” (Ce rămâne-n urma mea).
  Volumul propus, de această dată, are două părți: „Clopotele care bat la poarta uitării”, titlu preluat dintr-un aforism celebru, cu autor necunoscut, „Amintirile sunt clopote ce bat la porțile uitării” și „Cumpăna de sânge”, în care valorifică mitul „Zburătorului” lui I. Heliade-Rădulescu sau cel din „Călin file de poveste” al lui M. Eminescu, dar și subiectul romanului „Ion” al lui Liviu Rebreanu, acțiunile petrecându-se cu oameni obișnuiți, țărani, din satul natal, în locurile copilăriei, amintiri atât de bine întipărite în mintea și sufletul lui.
 Autorul ne vorbește deschis despre bucuriile sau supărările sale, în manieră proprie, fără pretenții lirice, evident.
Folosind un limbaj facil, rudimentar, uneori împresurat de regionalism, fiind astfel mai bine perceput de cei pe care îi iubește, de semenii săi din sat: „Ce frumos este la țară! / Vin aici vară de vară, / Aici am copilărit / În sătucul meu iubit... // Sălnița, un sat micuț / Pentru mine e drăguț, / E-ntre dealuri și izvoare, / Am o bucurie mare” (Dor de casă și de sat).
 Amintiri dragi, amintiri dureroase, nostalgie.
Amintirile copilăriei (mai ales cea a mamei) generează tristeți de neînfrânt: „M-am re-ntors eu într-o seară / La căsuța mea din sat, / Nu era lumină-ncasă / Cum era și altădat... // Deschid ușa, intr-un casă, / Pe cine credeți c-am văzut? /Singurătatea stătea la masă: - Tu de unde-ai apărut?” / (Singurătatea).
 Realizând că „Singur este greu în viață”, autorul  întrebă retoric: „De ce-ai plecat?”: „Târzie toamnă-mi pare mie, / S-a scuturat frunza din vie, / Și florile s-au scuturat, / De ce mândră ai plecat?”/ din această „Viață scurtă”… „Viață scurtă, trecătoare, / Stai o clipă, nu grăbi!”.
Versuri din care reiese cu prisosință  epigonismul eminescian.
 Privind în urmă, fiecare din noi se va  întreba: ,, Asta să fi fost viața mea?”…
Trecutul tău, un ieri perpetuu… sau prezent trăit cu bucuria sufletului, speranțe de viitor, vise îndrăznețe, realizări?
Un trecut combinat atât de bine cu prezentul, cu realizările, cu speranțele de bine și bucuriile nemăsurate, întâlnim la autorul nostru, vorbindu-ne de copiii săi, de nepotii săi, familia sa… „O nevastă iubitoare, / Doi copii minunați, / Doar o mică supărare... / N-am avut pe lume frați, /... / Am doi nepoți, sunt mândru tare, / Domnul să le dea sănătate!”
Da, omul trăiește prin urmele sale lăsate pe pământ! Se hrănește din bucuriile și realizările pe care le-a avut. Și visează la un viitor frumos.
 Rămas la un moment dat doar amintire, ,,o amintire eu rămân”, recunoscând efemeritatea acestei vieți el ne spune: „Viața iute se mai duce, / Te trezești că ești bătrân, / Inima în piept e rece, / O-amintire eu rămân”/ (Viața se duce).
 Cu sinceritatea debordantă cu care si-a obișnuit cititorii autorul mărturisește, parcă împăcat și cu speranțe de viitor: „Azi fac șaptezeci de primăveri, / Repede-au trecut, parc-au fost ieri, / Atât e viața omului pe pământ, / De mai primesc, bucuros sunt...”/  Se declară mulțumim, fericit de familia pe care o are : „Copiii sunt așezați la casele lor, / Nepoții sunt mari, îi iubesc, îi ador, / Anii mei îi duc, sunt mulțumit, / Tu, Doamne, știi de-al meu sfârșit”/,  deși sufletul îi este umbrit de pierderea celei care i-a fost alături și pe care a iubit-o nespus, soția sa, căreia îi dedică următoarele versuri pline de recunoștință, prețuire  :„Drum bun spre stele, / Soție cu suflet blând, / Rămâi în gândurile mele / Cât voi trăi pe-acest pământ! // Din cerul sfânt veghează-ntruna / La cei rămași pe pământ, / Căci și ei întotdeauna / Te poartă în suflet și gând.” (Drum lin spre stele), convins fiind că „Cei dragi nu pier”: „Când cei dragi se duc la cer, / Să știți că ei nu pier! / De-acolo de sus privesc blând / La cei rămași pe pământ // Frântă inima rămâne / Când cineva pleacă din lume, / În zadar lacrimi vărsate / Că nimic nu se mai poate...”
  Efemeritatea clipei, temă atât de des întâlnită, zădărnicia vieții, de altfel, este văzută cu facilitatea omului obișnuit cu suișurile și coborâșurile sale, poezia care dă și titlul volumului: „Viața trece repede, amintirile sunt / Clopote ce bat la porțile uitării, / Ca umbra trecem pe acest pământ, /Ajungând dintr-o dată în lumea tăcerii. // Mă rog, Doamne, să-mi dai iertare, / Am greșit în fața Ta și eu mă închin, / Păcatul meu m-apasă, rău mă doare, / Iartă-mă pe mine, Doamne, Amin!” (Clopotele care bat la poarta uitării).
  Adevărat! Suntem „doar umbra unui vis”, după cum spunea marele poet Mihai Eminescu.
Autorul, la rândul său, recunoaște acest fapt… și multumeste încă o dată divinității, îndemnând la rugăciune:  „Cum anii mei s-au dus? / Crede-mă, eu nu mai știu! / Îți mulțumesc, Bunule Iisus, / Că sunt încă viu! /... / Așa, după cum ne e scris / Noi suntem pe-acest pământ / O mică umbră, un vis... / Să ne rugăm orișicând.” (Cum anii mei s-au dus).
 Nu pot încheia altfel, decât, cu versurile unui poet drag mie, plecat prea devreme dintre noi: ,, Frumos mai e să zbori! Dar ce frumos e-atunci când zbori spre steaua ce te cheamă!”... (Nicolae Labiș - Geografia timpului).  
Zboară, dragul nostru autor! Apelând neîncetat la acel ,,Ceva” din tine, nu te opri din drum, crede, visează… mulțumind în rugăciune cerului !
 Să fugi, să uiți, să zbori, să poți asculta, să vrei să asculți, să respiri, să privești, să admiri, să trăiești, să mulțumești! Cu o inimă curată. Asta e esența fericirii!
  ,,Fericiți cei cu inima curată, fiindcă îl văd pe Dumnezeu. Fericiți cei ce sunt iubiți, și cei ce iubesc, precum și cei care se pot lipsi de iubire. Fericiți cei fericiți.” Jorge Luis Borges - (Fragmente dintr-o Evanghelie apocrifă).
 Printre clopote care bat la poarta uitării, să iubim și să fim fericiți. Primind cu ochi bucuroși acest dar de suflet pe care poetul Grigoraș Ciocan ni-l face.
Vă îndemn la lecturare.