Gheorghiţa nu ştia nici ea de ce credea că, dacă o să se-ntâmple, asta o să fie într-o sâmbătă sau într-o duminică. Nu într-o altă zi a săptămânii. I se părea că sărbătoarea n-ar mai fi fost atât de mare dacă ceea ce aştepta ea să se petreacă ar fi avut loc luni, sau marţi, sau miercuri, sau joi. Nici măcar vinerea nu socotea ea că era zi de întâmplări din astea. Numai dacă s-ar fi brodit să fie vreo sărbătoare, ceva. O zi de mers la biserică, cum ar fi fost Sfântul Ilie sau Sfânta Maria. Fie că ar fi fost Sfânta Maria Mare, fie că ar fi fost Sfânta Maria Mică! În zile din astea – da, ar fi avut şi lucrurile o noimă! Totuşi, la început de septembrie, când cădea Sfânta Maria Mică, era încă vară şi afară era, de obicei, destul de cald. O zi de felul ăsta, cu lumea mergând la biserică şi împărţind, pentru cei plecaţi de tot, din mâncarea pregătită aproape numai pentru asta. O zi din asta în care, după ce ar fi terminat treburile, toţi vecinii s-ar fi strâns la maidan! Da, în privinţa asta Gheorghiţa era lămurită, o zi de sâmbătă, o zi de duminică sau o zi de mare sărbătoare  ar fi fost chiar nimerită!  Ar fi justificat, în mintea femeii, orice eveniment frumos de pe lume.

        De-aia vinerea lua albia din magazie, unde-o ţinea toată săptămâna, când n-avea nevoie de ea. Apoi fierbea apa într-un cazan, pe pirostrii. Vara, în curte. Iarna, în bucătărie, în vatră. Dar, obligatoriu, vinerea îşi spăla părul. De fapt, îşi făcea baie din cap până-n picioare. Din punctul ăsta de vedere, Gheorghiţa era un pic diferită de consătenii săi care, aproape fără excepţie, programau ziua pentru îmbăiat sâmbăta. De când se ştiau ei, aia era ziua în care era musai ca lumea să-şi cureţe întreg trupul. Ziua de duminică trebuia să-i prindă curaţi, cu haine la fel de curate, că mergeau, de dimineaţă, la biserică. Lucrul ăsta se mai întâmpla doar în ajunul zilelor de mari sărbători. Atunci, oamenii transferau activităţile zilei de sâmbătă zilei din ajunul sărbătorii. Aşa făcea şi Gheorghiţa, cu toate că ea ieşise un pic din tipare şi începea ritualul obligatoriu de vinerea. Nu se rezumase la ziua de sâmbătă sau la ziua din ajunul sărbătorilor, ca restul lumii. Dar lumea nu ştia cum proceda Gheorghiţa, că n-avea de unde să afle. Nu, lumea nu avea habar cât de riguroasă era Gheorghiţa și nici din ce motiv avea ea grijă nu doar sâmbăta, ci și vinerea de curățenia trupească. Părul şi-l păstra strâns în două cozi învârtite pe după cap. Așa îl purta de obicei, acoperit cu basmaua ale cărei colţuri le înfăşura, strâns, pe după gât şi le înnoda la ceafă. Dacă era cald, nu se mai îmbrobodea aşa. Atunci trecea basmaua peste urechi, dar colţurile tot la ceafă le înnoda. De abătut nu se abătuse niciodată de la toată rânduiala asta. Nu doar fiindcă aşa se obişnuise de mică. Însă convingerea ei că, dacă ar fi fost să se întâmple, doar sâmbăta sau duminica s-ar fi putut întâmpla sau, cel mult, într-o zi de mare sărbătoare, era de nestrămutat. Totuşi, sigur nu putea să ştie nici ea, n-avea cum. De-aia se gândea că ar fi fost bine să fie prevăzătoare. Nu avea, totuşi, certitudinea că lui i-ar fi trecut prin cap să facă socoteli de felul celor care-i tulburau ei gândurile.
        Deşi întreg ritualul ăsta se petrecea şi iarna, Gheorghiţei îi intrase în cap că, pentru a fi aşa cum credea ea că ar trebui să fie şi cum, de altfel, i-ar fi plăcut, era musai ca afară să fie şi cald. Fie primăvară târzie, fie vară, fie toamnă, devreme. Poate că de-aia, când venea primăvara, se-nviora. Iar când toamna trecea şi frunzele copacilor erau, deja, aproape toate, una cu pământul, sufletul ei începea să semene cu frunzele alea. Se făcea veşted, ca ele.
         Dar primăvara era altfel, primăvara venea cu gânduri noi pentru Gheorghiţa. Gânduri pline de bucurie. Privea în sus, spre cer, cu mâna pusă streaşină la ochi, la potopul de berze care se-ntorceau din ţările alea, îndepărtate şi calde. De fiecare dată îşi amintea cum le privise în toamna ce trecuse. Ar fi spus că la fel, dar ea ştia bine că nu era aşa. Nu avea cum să privească berzele primăvara, în înaltul cerului, în acelaşi fel în care le însoţise, cu privirea, toamna. Ele plecau toamna cu aşteptarea ei, cu tot, iar primăvara se întorceau cu dorul ei. Îi plăcea să le însoțească cu privirea şi să observe, în câte-o zi mai norocoasă, cum se aşeza fiecare pe unde putea. Unele îşi făceau cuiburi rămânând pe loc, acolo, în sat. Gheorghiţa se-ntrebase de multe ori cum de ştiau ele, berzele astea, unde să rămână? De ce rămâneau doar unele şi altele plecau? Erau, şi ele, împărţite în familii? Ea credea că da, altfel nu se putea! Da’ de jelit, când le murea, pe drum, soţul sau soaţa, or fi jelit şi ele? Şi cu privire la asta dădea Gheorghiţa răspuns afirmativ. Numai că, îşi zicea ea, jeleau în timp ce zburau mai departe. Jeleau urmându-şi calea, că aia le era datoria, să-şi ducă, până la capăt, drumul. De la care berzele astea, aşa, lipsite de apărare, cum se înfăţişau ele lumii, părea că nu se abăteau. Era limpede, ştiau că aveau un drum de dus. Şi îl duceau.
      Dar asta nu era singura dilemă pe care-o avea Gheorghiţa. Mai era cel puţin un lucru pe care nu-l înţelegea. Despre păsările călătoare, în general, cum aflase la şcoală că le zice, nu doar despre berze. Câtă şcoală făcuse şi ea. Când apucase. Socotite, așa, vreo patru clase primare! Dacă acolo, unde plecau ele, în ţările alea, era mereu cald, de ce nu rămâneau în zările îndepărtate câtă viaţă aveau ele? De ce se fâţâiau într-una, ba la deal, ba la vale? Că, în depărtările alea, unde se spunea că pleacă berzele şi ălelalte păsări numite călătoare, nu aveau ierni pe care să le înfrunte. Şi ar fi scutit drumul ăsta lung şi obositor, în care atât de multe dintre ele piereau. Gheorghiţa avea şi un răspuns, unul singur. Că Dumnezeu le învăţase pe ele, pe berze, şi pe ălelalte păsări, să călătorească aşa. Că p-aici era casa lor adevărată şi că li se făcea dor. Dumnezeu, de bună seamă, hotărâse astfel! Ca să fie, peste tot, o rânduială. Şi, pesemne, fără drumurile astea, unul dus, toamna, altul întors, primăvara, nu se putea. Nu se putea fiindcă aşa se gândise Dumnezeu că e bine şi  le lăsase şi lor dorul. Lor, păsărilor. Iar Dumnezeu nu aşază niciodată lucrurile anapoda. Aveau şi păsările astea ceva de înfăptuit, altfel nu le-ar fi lăsat  Cel de Sus să se plimbe aşa, de colo-colo. Sau să fi fost vreun blestem? Gheorghiţei nu-i convenea gândul ăsta, din urmă, aşa că nu prea îi dădea importanţă. Blestemele, credea ea, n-au nicio putere în faţa lui Dumnezeu. Şi ce rău să fi făcut mândreţile alea de păsări ca să aibă cineva inima să le blesteme? Ce om să fi fost ăla?
      Gheorghiţa era convinsă de bună rânduiala asta lăsată de Dumnezeu. Altcineva, în locul ei, ar fi crâcnit şi apoi, poate, ar fi rostit, ruşinat, “Doamne, iartă necredinţei mele!’’. Dacă ar fi ştiut, dacă ar fi ajuns pînă acolo cu înţelegerea şi cunoaşterea. Altcineva, adică altul care să fi trăit viaţa Gheorghiţei.
       Despre ea, despre Gheorghiţa, nimeni n-ar fi putut spune că făcuse, vreodată, ceva care nu se cădea. Vreme de peste douăzeci de ani, cât durase aşteptarea, Gheorghiţa nu se abătuse de la reguli, nu încălcase vreuna. Muncea la câmp, în bătătură, în casă. Vinerea îşi făcea baie, ca toată lumea. Mai exact ca toată lumea la sfârşit de săptămână, că oamenii din sat sau, mă rog, cei mai mulţi dintre ei, se ocupau doar sâmbăta  sau în ajun de sărbătoare de curăţenia trupească. Numai Gheorghiţa fixase pentru lucrul ăsta două zile, dintre care una în avans, vinerea. Dar sâmbăta și în ajunul marilor sărbători era și ea la unison cu majoritatea consătenilor. Tot sâmbata şi duminica sau în zilele de sărbătoare, după masă sau mai spre seară, îşi ocupa locul pe maidan, în faţa porţii. Casa ei era aşezată chiar pe maidanul ăsta. Nu doar a ei, dar a ei dădea taman spre şosea. Mai jos, la vreo cinci metri, la baza maidanului, trecea şoseaua. Netedă, asfaltată. Era o şosea importantă. Aflase şi Gheorghiţa că îi zicea şosea naţională, dar nu ştia foarte bine ea ce însemna asta. Înţelegea doar că era o şosea mai de Doamne-ajută, că se şi vedea! Nu degeaba treceau toată ziua pe ea fel de fel de maşini! De la alea mici, până la alea mai mari. Basculante, camioane, ce-or mai fi fost! Acolo, sus, pe maidan, în dreptul porţii, se aşeza Gheorghiţa. Încet-încet se adunau şi ceilalţi. Câteodată stăteau aşa, răsfiraţi, pe iarbă, că aveau unde, să tot fi avut maidanul ăsta cam treizeci-patruzeci de metri în lungime! De fapt, era chiar mai lung, treizeci-patruzeci de metri măsura doar porţiunea din maidan care căpătase, fără ca protagoniştii să aibă habar, destinaţia şi funcţiunea de poiană a lui Iocan. Alteori îi vedeai strânşi în pâlcuri, după cum le venea. Criteriile închegării micilor adunări ad-hoc nu erau uşor de dibuit, dar părea că grupurile se formau în funcţie de cum era interesat, fiecare, de subiect. Erau şi unii care nu aderau la niciun grup. Îi vedeai presăraţi, din loc în loc, pe întreg maidanul. Aceştia păreau a fi mult mai interesaţi de formarea unei viziuni de ansamblu asupra subiectelor abordate şi nu interveneau decât atunci când li se părea că aveau ceva important de comunicat. Că doar d-aia ieşiseră la drum, cum îi ziceau şoselei, să mai vadă lumea şi să mai schimbe o vorbă între ei, nu să stea singuri, precum cucii!
        Chiar, se gândea Gheorghiţa, cucii stăteau singuri, aşa, ca ea? Nu că ar fi fost singură de tot, că avea copilul. Copilul lor, al ei și-al lui Georgică. Și clipele alea neasemuite, comoara și puterea Gheorghiței. Clipele petrecute împreună cu omul ei. Puține, că Georgică plecase înainte ca ea să apuce să nască. Îi mai avea și p-ăi bătrâni, pe taică-său şi pe maică-sa. Numai o vreme îi avusese pe cei din urmă, apoi se prăpădiseră amândoi. Doar un bărbat drag n-avea lângă ea. Nu pe oricare, ştia ea pe cine. Nici cucii n-or fi avut un suflet drag alături, d-aia s-o fi spus despre ei că sunt singuri? Poate că nici nu era adevărat, ce, stătuse cineva după cucii ăştia, să vadă dacă sunt singuri sau nu? Da’ oricum ar fi fost, oamenii din sat chiar nu mai văzuseră aşa ceva. Orice om, orice muiere, dacă ar fi păţit ce păţise Gheorghiţa, ar fi luat-o pe alt drum. Poate nu pe ăla acceptat de către toată lumea care pe la ei, ca şi prin alte părţi, îşi făcea cunoscută opinia prin ceea ce de-o veşnicie se numea şi părea că încă o veşnicie tot aşa o să-i rămână numele -  gura satului. Poate pe unul mai puţin drept, deşi nu chiar strâmb de tot, că şi p-ăla tot gura satului l-ar fi răsucit pe toate părţile! Că nici asta, cu drumul prea strâmb, nu i-ar fi plăcut lumii! Unul mai de mijloc, aşa, dar nu tocmai ăsta, prea greu, după cum credeau cei mai mulţi. Nu ăsta, anevoie de străbătut, pe care apucase Gheorghiţa.
       Că, se gândeau oamenii, Gheorghiţa asta ar fi făcut bine dacă şi-ar fi găsit şi ea un bărbat! Atunci când se gândeau la asta, adică numai câteodată şi asta cine ştie cum! În rest, aveau, şi ei, alte treburi. Da’ era greu de ea aşa, îşi ziceau unii, din când în când, în mintea lor. Sau atunci când mai cleveteau. E greu, aşa, fără nici un pic de ajutor, că nici pe ăi bătrâni nu-i mai avea Gheorghiţa lângă ea. Numa’ că Gheorghiţa nu se lăsase îmbiată de nimic şi alesese, fără să fi-ntrebat şi fără să fi cerut sfatul cuiva, calea asta, de se numea aşteptare. Ce, Doamne iartă-mă!, o mai fi aşteptat, ce aşteptare, că totul are, până la urmă, un capăt! Ce aşteptare, pe cine mai aştepta femeia asta după atâta vreme? Că toate aveau rostul lor, chiar şi aşteptarea, chiar şi răbdarea se sfârşește odată şi odată! Nu era vorba că oamenii n-ar fi înţeles, înţelegeau şi ei, dar numai până într-un anumit punct. Le-ar fi fost mai ușor să înțeleagă dacă ar fi aşteptat, şi ea, Gheorghiţa, un an, doi, cinci, acolo, dar atâţia?! O viaţă de om?!
     Numai că Gheorghiţa nu ştia ce gândeau şi nici ce vorbeau oamenii despre ea atunci când aveau ei răgaz şi când îşi aduceau aminte. Putea să-şi închipuie şi chiar o făcea uneori, dar, de interesat, n-o interesa prea tare. Alteori înţelegea din vorbele lor ce era de înţeles, chiar dacă nu-i pomeneau numele, chiar dacă ei aveau grijă să lase impresia că se referă la cu totul şi la cu totul alte situaţii sau persoane. Dar Gheorghiţa se ferea, în astfel de împrejurări, să exprime vreo opinie sau să dea vreun răspuns. Deşi, de multe ori, era limpede că toată vorbăria asta spre ea se îndrepta. Însă îşi vedea de treaba ei. Aşa sunt oamenii peste tot! Vorbesc, că d-aia sunt oameni! Spun, şi ei, ce cred! N-o făceau din răutate, da’ nu erau ei în stare să priceapă întreg sufletul ei. De înţeles, ea se înţelegea bine cu toţi. Nici nu purtase ceartă cu vreunul, nici nu ţinuse supărare pe cineva. Semăna cu maică-sa, Florica, pe care oamenii din sat o îndrăgiseră mult, aşa de aşezată şi la locul ei fusese! Florica nu se supărase pe nimeni niciodată. Sau, dacă s-o fi supărat, nu adusese la cunoştinţa nimănui lucrul acesta. Mereu o-nvăţase pe Gheorghiţa că e tare uşor să începi o ceartă, mai greu e să ieşi din ea după ce ai pornit-o! Gheorghița pricepuse repede. Nu-i fusese prea greu să priceapă, că moştenise sufletul mă-sii. Blând şi neînstare să păstreze în el prea multă vreme cine ştie ce obidă.
        Aşa că Gheorghiţei îi plăcea la maidan, că mai schimba câte o vorbă cu vecinii şi cu cine se mai nimerea. Cu trecătorii, dacă-i cunoştea. Iar zilele treceau unele după altele în acelaşi fel. Şi alea de muncă, şi alea de odihnă. Şi tot în acelaşi fel se înfăţişa şi Gheorghiţa lumii. În fiecare zi lăsată de Dumnezeu, Gheorghița era aşa cum o ştiau oamenii de atâta vreme. Leită cu cea din ziua care trecuse. Semăna perfect cu ea însăși, trecerea timpului nu reușea s-o clintească din așteptare și nici din răbdarea ce părea că-i fusese hărăzită la naștere de vreuna dintre ursitoare. D-aia, dacă te-ai fi uitat la ea cu atenţie, n-ai fi bănuit că aşteaptă ceva. Semăna cu restul oamenilor ce se odihneau pe pajiştea maidanului şi care, din când în când, întorceau privirile după maşini. Fie într-un sens, fie în celălalt, preocupaţi doar de ceea ce se întâmpla în jurul lor. Întocmai făcea şi Gheorghiţa. Despre întâmplarea de demult care-i schimbase ei viaţa n-o descususe nimeni, de multă vreme. Când pățise ea ce pățise, în anii de început, se întâmpla s-o mai iscodească unul sau altul. Însă, de câțiva ani buni, părea că uitaseră cu totul. Parcă erau vorbiţi, toţi. Poate că se obișnuiseră cu ea așa, să fie totuna cu așteptarea. Le devenise peste putință s-o disocieze pe Gheorghița de așteptare. Era ceva precum o poreclă, că atunci când te procopsești cu ea nu mai scapi toată viața! Nici tu, nici tot neamul care-ți va urma. Nu-i vorbă, că nici Gheorghița nu scosese, vreodată, vreun cuvânt! Nu se plânsese. Luase lucrurile aşa cum veniseră şi niciodată nimeni nu aflase ce se întâmpla în sufletul ei. Oamenii o căinaseră o vreme, mai mult în mintea lor și pe ascuns, însă Gheorghița tocmai de asta se ferise. Ca naiba de tămâie se ferise, n-ar fi vrut neam s-o căineze lumea! Iată, trecuse vremea și oamenii nu mai păreau interesați. Evenimentul avusese loc cu amar de ani în urmă şi nu fusese împrospătat de nimic altceva, de ceva care să-l aducă în actualitate. Lipsa noutăţii îi ţinea de mai multă vreme în indiferenţă pe consătenii ei. Acum, luați și ei cu ale vieții, oamenii nu mai erau nici măcar insinuanţi cu privire la starea civilă sau sentimentală a Gheorghiţei. Se schimbaseră generaţiile, se împuţinaseră cei care ştiuseră povestea de-a fir a păr, prin urmare se răriseră simţitor şi cei pentru care evenimentul ieşit din tipare, de pe vremuri, prezentase sau mai prezenta vreun interes. Copiii ăştia, cei de până-n douăzecișicinci de ani, nici nu ştiau bine tărăşenia. Unii n-o ştiau bine, alţii n-o ştiau deloc. Născută cu şapte ani înainte să înceapă ultimul război mare, de-i ziseseră mondial, Gheorghiţa înceta, la cei patruzeci de ani împliniţi, să mai fie personajul interesant din istoria iscată în urmă cu douăzeci şi un pic de ani. Eroina vremurilor de demult se transformase într-un personaj oarecare al unui  basm prea îndepărtat.
      Cu adevărat, dacă nu i-ai fi ştiut nici viaţa şi nici păţania, pe Gheorghiţa n-ai fi putut-o deosebi de celelalte femei. Nu era nici mai tăcută, nici mai vorbăreaţă decât ele, nu era nici mai tristă, nici mai veselă. Dacă pe cineva ar fi interesat un studiu despre felul în care oamenii îşi exteriorizează poverile sufleteşti, cu siguranţă că acel cineva n-ar fi putut s-o extragă pe Gheorghiţa dintr-un grup şi să spună, cu mâna pe inimă, “Uite, femeia asta ascunde o povară în sufletul ei!’’ Purta sapa şi ulciorul precum le purtau şi ălelalte femei, vorbea cum şi cam cât vorbeau ele, râdea când şi cam cât râdeau ele. De harnică, era tot aşa de harnică pe cât erau ele. Cât fusese cu ea, Georgică îi spusese adesea că e mai frumoasă, mai harnică şi mai deşteaptă decât toate ălelalte muieri din sat, la un loc.
       Vezi, şi d-asta îl îndrăgise Gheorghiţa aşa de tare pe Georgică al ei! Că ştia el să-i spună vorbe meşteşugite, de-i înmuiau inima. Nu doar ei, oricărei muieri i le-ar fi înmuiat. Şi nici nu şi le lua-napoi. Nici vorbele, nici privirile, nici apucăturile. Că, uite, când Dumnezeu zice că e bine să potrivească lucrurile într-un fel, aşa le potriveşte. Întocmai se-ntâmplase cu Gheorghiţa şi cu Georgică, când se cunoscuseră ei, în tinereţe. Dacă, însă, o fi fost a aşa cu frumuseţea, cu deşteptăciunea şi  cu vrednicia, Gheorghiţa habar nu avea. Nu ştia sigur dacă era cum zicea el, că ea era a mai frumoasă, a mai vrednică şi a mai deşteaptă femeie din sat. Abia ce se luase atunci, de curând, cu Georgică, erau tineri, ce să fi zis şi el? De plăcut, îi plăcuseră vorbele iscusite ale bărbatului ei. Vorbele de demult, când Gheorghiţa, tânără de tot, ar fi vrut să le-ntrebe p-alea mai bătrâne decât ea dacă şi lor, când se luaseră cu bărbaţii lor, le venise să zboare, aşa cum îi venea ei;  dacă le venise să cânte, aşa cum îi venea ei; dacă nu le crescuse din inimă aşa, o bucurie, de parcă în fiecare zi ar fi fost Paştele sau Sfânta Mărie; şi, mai ales, dacă nu prinseseră aşa, o putere, cum prinsese ea, de părea că nimic nu-i mai stătea în cale de când se luase cu Georgică. Însă, după cum oricine putea să vadă, nici acum, după atâta aşteptare, Gheorghiţa nu făcea notă discordată cu ceilalţi. Dacă cineva ar fi urmărit-o, chiar ştiindu-i povestea, n-ar fi putut găsi nici măcar o dovadă cum că Gheorghiţa ar fi cărat în sufletul ei necazuri în plus faţă de restul lumii. Ea hotărâse că cel mai nimerit era să rămână în rând cu restul ăsta, al lumii. Cel puţin pe dinafară.  
     De întâmplat se întâmplase cam cum îşi închipuise Gheorghiţa. Cam cum, aproape, plănuise.
Așa potrivise  Dumnezeu lucrurile. Cum doar El putea.
 Vara. Într-o sâmbătă.
    Ştiuse înainte să-l vadă. Îl simţise, cumva.
      În ziua aia soarele dogorea ucigător, aşa încât Gheorghiţa era, şi ea, toată, o văpaie. Umbra răspândită de frunzele nucului din curte sub care-şi aranjase albia ca să spele cămăşile nu ajuta la mare lucru. Aplecată deasupra copăii, roşie la faţă ca focul din cauza arşiţei de iulie, Gheorghiţa nu se oprise din frecat rufele nici când, deja, ştiu că el e acolo, în faţa ei, aproape de ea. Continuase să spele şi să frece cămăşile cu înverşunare, în vreme ce se căznea să se deprindă cu gândul cel nou. Al întoarcerii.
         Georgică, încremenit, continua să tacă şi să stea, drept şi nemişcat, în mijlocul bătăturii. Părea că asupra lui nu se abătuse nici foamea, nici setea, nici focul din miez de vară, iar Gheorghiţa avu vreme să se gândească la cum s-or schimba lucrurile de acum înainte. Fiindcă, de azi, ea n-o să mai măsoare timpul în felul în care o făcuse după ce plecase el. Socotea că nu mai era nimerit să zică, în sinea ei, “asta s-a-ntâmplat înainte să plece Georgică” sau „după ce a plecat Georgică”…De-acum timpul va fi măsurat altfel, altfel va fi împărţit. Bunăoară, ea o să zică de aci înainte, când o trebui, „înainte să se întoarcă Georgică” şi „după ce s-a întors Georgică”. Aşa-i fusese ei dat. Aşa fusese scris să se-mpartă timpul pentru ea.
         Parcă răsărise din pământ.
     Gheorghiţa îşi îndreptă, mai întâi, spatele şi-şi şterse, cu dosul palmei şi al braţului, broboanele de transpiraţie de pe frunte şi de pe faţă. Nu reuşi să le vină de hac. Îşi smulse de pe cap basmaua care îi alunecase pe o parte şi-şi frecă cu ea, din răsputeri, şi fruntea, şi faţa, şi gâtul.
       “năzâua!”, zisese Georgică şi Gheorghiţa îl salută întorcându-i cuvântul. „’năzâua!”,  repetase, ca şi cum nu ar fi fost de-ajuns că deja îi răspunsese o dată. Apoi îşi lăsă privirea să-l descopere.
       Înalt. Frumos. Cum îl ştia. Parcă plecase ieri, nu în urmă cu douăzeci de ani. Asta îi trecu prin minte în vreme ce încerca să-şi proptească o mână de trunchiul nucului. I se păruse, o clipă, că n-o vor ţine picioarele. Se dăduse după treburi și uitase să mănânce, da’ poate că nu doar de-aia simţea ea leşuiala asta. Se opinti şi rezistă dreaptă.
     «Să-ţi pui ceva dă dămâncare » continuase Gheorghiţa, văzând că Georgică e tot mut. «Oi fi flămând, vii dă dăparte» zisese iar, la întâmplare, că nu prea avea ea de unde și cum să ştie  cât fusese drumul pe care îl făcuse Georgică în ziua aia, până să răsară aci, în bătătură.
       După asta, vuise, cu adevărat, satul.
      Da’ Gheorghiţa nu avusese, nici de-atunci înainte, urechi pentru sat. Nici urechi, nici ochi. Pentru ea se întorseseră vremurile ălea, de le mai trăise, în care i se părea că în fiecare zi e Paştele sau Sfânta Mărie. Iar gura satului slobodă şi necruţătoare avea să rămână ani mulţi de-aci încolo, atentă să le numere lor cărările. Şi tot aşa avea să fie până în ziua în care Gheorghiţa şi Georgică, cu gândul la duiumul de zile în care făcuseră asta, vor fi urcat, pentru ultima dată, potecile, căutând poieni şi pajişti nimerite să ascundă dezmierdări fierbinţi. Fiindcă acolo, pe dealurile dintre vii, mai aproape de acoperişul lumii, Gheorghiţa şi Georgică îşi vor fi trăit, cu adevărat, prima şi ultima iubire. Şi, tot acolo, Gheorghiţa îşi va fi adâncit privirea, de mii de ori, în ochii albaştri ai lui Georgică. Şi se va fi minunat, de sub privirea lui, de tot atâtea ori, de albastrul şi de înaltul necuprins al cerului. De-acolo, de sus, vuietul satului nu se mai auzea. Rămânea undeva, în vale. Departe.

(Grupaj de fragmente revizuite din povestirea “Așteptare“  inclusă în volumul de proză scurtă  “De m-aș fi numit Șeherezada“, editura ELiteratura, București, 2016)