Marii creatori din literaturã au impresionat în toate timpurile, atât prin înfãtisarea si comportamentul lor, cât si prin ideile prin care le-au generat si sustinut în fata contemporanilor în mijlocul cãrora le-a fost dat sã trãiascã. Localitatea Sichevita, asezatã la limitã de judet si la margine de tarã, pe Clisura Dunãrii, a avut sansa sã-l aibã, timp de 4 ani si 10 luni (septembrie 1936- iulie1941), ca „perceptor” pe Ion Pena, poet, epigramist si prozator de o valoare (ne)recunoscutã, din perioada interbelicã, care n-a avut parte de o viatã lungã, trãind doar 33 de ani (1911-1944).

Desi s-a nãscut pe meleaguri teleormãnene, în localitatea Troianu (Belitori, în trecut), la 25 august 1911, fiind primul din cei 7 copii ai familiei Chiriþã, cariera sa literarã s-a cristalizat în perioada trãitã pe meleagurile bãnãtene (1936-1941)

ca finantist, perceptor delegat la Perceptia ruralã din comuna Sichevita.

Având 1000 de gospodãrii si peste 4000 de locuitori, comuna Sichevita cuprindea atunci 33 de sate si cãtune, amplasate pe o suprafatã de peste 140 km2, iar tânãrul Ion Pena (25 ani) era nevoit sã strãbatã aproape zilnic 15-18 km, mergând pe jos, pentru a ajunge la cele mai îndepãrtate sãlase. Cu toate acestea, dând dovadã de o mare putere de muncã, el îsi desfãsura cu constiinciozitate si hãrnicie activitatea de functionar al statului, reusind sã obtinã rezultate apreciate atunci de mai marii finantelor pe Plasa Moldova Nouã si judetul Caras, cu resedinta la Oravita. Mai mult, în toti anii lucrati în comuna Sichevita, organizeazã nenumãrate conferinte si întâlniri pentru a lãmuri sãtenii de importanta impozitelor cãtre stat si necesitatea de a le plãti de fiecare locuitor pentru a sustine armata, justitia, învãtãmântul, cultura, drumurile s.a, precum si siguranta propriilor gospodãrii si familii fatã de infractori prin organele de pazã si ordine. Poate si astãzi ar fi nevoie de astfel de oameni cu mintea deschisã si mult bun simt.

Dacã în timpul serviciului, la birou n-avea prea mult timp de stat de vorbã cu sãtenii, în „timpul liber” era foarte apropiat de „schiviceni” si „plin de omenie”, într-o perioadã în care comuna Sichevita era localitatea cu cele mai mari neajunsuri si greutãti din întregul judet Caras. Mai mult, Ion Pena nu se limiteazã numai la munca de perceptor, ci desfãsoarã în paralel si îsi gãseste timp pentru a organiza si desfãsura activitãti culturale la noul Cãmin cultural „LUMINA”, înfiintat la initiativa lui în incinta Primãriei, unde este si astãzi. Aici sustine cunoscutele conferinte pe teme literare, economice, sociale si financiare, pentru „culturalizarea” sãtenilor. Totodatã, el doneazã Cãminului

cultural din Sichevita un aparat radio pentru auditii publice si înfiinteazã prima bibliotecã din sat unde va fi cel mai de seamã donator de carte în valoare de mii de lei. Pentru formarea tinerei generatiei prin radio, Ion Pena organizeazã audiþii colective pe baza unor abonamente lunare cu valoare simbolicã de 1 leu. Din banii încasati de la abonati, precum si din valorificarea unui vagon de porumb strâns de la sãtenii apropiati din comunã, el cumpãrã din Orsova un aparat de proiectie, la care îl angajeazã ca operator pe cel mai sãrac „tigan” din sat, Gruia Gheorghe, pe care îl initiazã si-l pune sã proiecteze filme pe fatada clãdirii Primãriei din comunã.

„De unde atâta putere la functionarul onest pentru a desfãsura, în plus, o muncã sustinutã si atât de necesarã pentru educarea oamenilor locului, iar pe deasupra, o muncã de documentatie pentru

creatia literarã de mai târziu ?” – se întreba si astãzi domnul Gheorghe Birtea, omul de vazã al Sichevitei, multã vreme secretar si primar în comunã. Si tot el rãspunde: „Ion Pena a fost dãruit cu sãnãtate si înzestrat cu har de la Bunul Dumnezeu”. Perioada interbelicã trãitã la Sichevita (1936-1941) este cea mai fertilã privind creatia sa literarã. Ion Pena scrie epigrame, poezii, prozã si mai multe articole în ziarele si revistele vremii. Pentru cã, singurul volum publicat a lui Ion Pena este de epigrame cu titlul „Furcile caudine” (1939), el este „receptat” mai mult ca epigramist decât ca poet sau scriitor, fiind înscris ca atare si de George Cãlinescu în a sa „Istorie a literaturii române de la origini pânã în prezent”. Epigramele lui Ion Pena sunt savuroase, fiind adevãrate perle de inteligentã,umor si ironie, si multã spontaneitate. Ele sunt pline de întelesuri, sãgetile fiind cãtre o paletã largã de oameni si moravuri ale timpului de atunci. Se prezintã doar douã din cele peste 200 de epigrame „înfurcite” de autor, fiecare cu „poanta” ei finalã ce stârnesc zâmbet si bunã dispozitie pentru cititor:

 

Globului pãmântesc

 

Absurd. Eu cheltui si o mie

Pe zi – cu bune or cu boli,

Iar tu trãiesti de-o vesnicie

O! Terra, numai cu…. doi poli.

 

Unui român:

 

„La drum române, ia cu tine

O snoavã, douã, nu uita !

Asa-i de veacuri firea ta

Si uneori îti prinde bine.

 

Tot la Sichevita a trãit cei mai „aprinsi” fiori ai dragostei, si pentru iubita sa (numele real Sida Sorescu !) a scris cele mai frumoase poezii, cu versuri de o sensibilitate aparte; de aceea, ele trebuie citite cu toatã atentia, deoarece în mijlocul lor se zbate un poet de rasã:

 

Iubirea

 

Mario, sãrut dimineaþa ochilor tãi.

Sufletul tãu urcã în mine.

Muntilor, deschideti magice cãi

Sã treacã iubita cu gesturi feline.

 

Hei, arcas fioros al zãdãrniciei

Nu mã cutremurã hohotul tãu.

Pãzit de fericirea iubitei

Trec mândru si-ti zic: nãtãrãu!

 

Stiu, mâine va fi un apus

Caraghios, banal, îndoliat

Totusi mã voi lãuda cu fruntea sus:

- Ceasul fericit a existat.

 

(Din manuscrisul „Simple nimicuri” , scris la Sichevita, 1940)

 

Despre proza lui Ion Pena se stie mai putin, „dar despre ea ar trebui sã se vorbeascã mai mult” – asa cum spune convingãtor domnul Marin Scarlat, nepotul scriitorului, care, prin strãdania sa, îl face tot mai cunoscut pe scriitor, atât prin cartea tipãritã „ION PENA –Scrieri”, publicatã în 2011, cât si pe Internet, prin publicarea online a manuscriselor rãmase de la familia autorului si apropiatii lui. Ion Pena face o prozã specialã, de anticipatie, dar nu stiinfifico-fantasticã. Previziunile autorului din povestirea „Moneda fantazienilor”sau „Fantazia” , scrisã la Sichevita, în 1938, intuiesc „cum va fi” în comunism, fatã de capitalism, prin mari analogii „utopice” despre colectivizare si cooperativizare. Este o lucrare care dovedeste din plin, atât temeinicia unei pregãtiri economice, cât si gradul ridicat al realizãrii literar-artistice, mergând cu anticipatia pânã în anul 2000. Deoarece, lucrarea va fi publicatã în întregime într-o viitoare carte despre Ion Pena în Banat, redãm doar fragmentul de final al povestirii:

 

31 Decembrie, 1999.

 

Timpul curge mereu în eternitate. Odată cu el trec oameni, trec evenimente, se schimbă faţa pământului şi la cartea istoriei se adaugă pagini noi. Sunt 45 de ani de la începuturile epocalei reforme. Fan însuşi a împlinit o sută de ani şi în bătrâneţea sa decorată cu părul capului alb ca zăpada pare un patriarh al păcii şi al luminii.

Opera lui este definitiv încheiată, consolidată şi merge înainte cu paşi siguri. De la agricultura sub toate formele până la cea mai înaltă industrie şi de la artă la ştiinţă, toată viaţa fantaziană este încadrată şi organizată în sublima celulă socială - „coopul”.

În „coop” trăieşte o nouă omenire. Pacea desăvârşită, solidaritatea desăvârşită, echitatea desăvârşită şi bunăstarea desăvârşită – aici domnesc. Mizeria de odinioară, sălbatecul antagonism de interese individuale şi egoismul pustiitor de suflete par legende îndepărtate şi mai întunecate ca infernul.

Poporul fantazian se ridică zi cu zi pe scara perfecţiunii. Prin puterile sale proprii, el întemeiază paradisul biblic dăruit primei perechi omeneşti de către mărinimia dumnezeiască, şi pierdut tocmai din cauza relelor arătate în aceste pagini.

 

 

1 Januarie, 2000.

 

Un singur om în toată Fantazia mai sta pe vechea poziţie. Acesta e ţăranul chiabur, Tibon. Numără aceiaşi ani ca Fan şi chiar s-au cunoscut bine în copilărie. Are 25 de hectare de pământ, adunate prin căsătorie şi prin cumpărări făcute până la 1955. Unicul fiu i-a murit la vârsta de 26 de ani, cu nora, într-un accident de cale ferată. Pe urma lor, bătrânului i-au rămas doi nepoţi mici şi neştiutori, ca să-i poarte numele mai departe.

Acest Tiban se află acum în audienţă la Fan. Sunt unicul martor al întâlnirii lor.

Bătrânul Tibon este falnic în încruntarea sa, precum falnic este şi Fan în lumina ce-i străluceşte pe faţă. Şi bătrânul Tibon izbucneşte cu necaz şi furie:

-„Fan, tu vrei să mă omori şi odată cu mine să dai nesăţiosului pământ întreaga mea familie. Oriunde mă întorc mă întâmpină ceaţa şi disperarea. Ai clădit în jurul meu un zid mai tare ca fierul şi mai întunecat ca noaptea. Grâul meu putrezeşte în hambare fiindcă nu mai există nimeni care să-l cumpere. Banul meu rugineşte în pungă fiindcă nu-l mai primeşte nimeni. Uneltele mele de plugărie sunt vechi şi rupte fiindcă nu mai găsesc altele noi şi nici fierar să le cârpească.

Şi în faţa acestui tablou, unde două inimi au încetat să mai bată şi unde două guri au amuţit pe vecie mă cuprinde întristarea şi adâncul înţeles al zădărniciei omeneşti. Cât zbucium în urmă, câta iubire şi câta ură, pentru ca totul să se termine atât de stupid într-o clipă.

Dar nu! Iată că mi se întoarce iarăşi gândul înapoi şi iată că mă pătrund înfiorat de aceste două morţi şi mă cutremur de măreaţa lor semnificaţie.

Cu Tibon moare ultimul cetăţean al lumii vechi, al înfrăţirii generale în suferinţă, în ură şi în răzbunare, moare ultimul individualist şi liberalist.

Cu Fan moare primul cetăţean al lumii noi, al înfrăţirii generale în fericire, în iubire şi în pace, moare primul colectivist.

Dar pe când cel dintâi pecetluieşte cu moartea sa sfârşitul unui capitol tragic în istoria umanităţii, al doilea rămâne între oameni cu sufletul viu în eternitate, ca părinte al mântuirii lor eterne pe acest pământ.

 

                                                 = FINE =

 

                                   Sichevita, 7 februarie,1938

 

Destinul lui Ion Pena este cu adevãrat tulburãtor. Fiind mobilizat pe frontul Celui de-al Doilea Rãzboi Mondial, el moare de tânãr, la 33 ani, în 1944, la numai trei ani de la plecarea din comuna Sichevita. Grav rãnit în urma unui accident de masinã, a plecat din aceastã lume în plinã maturitate artisticã, la 29 iulie 1944, în Spitalul Militar din Alba Iulia, oras unde este si înmormântat. Ca un vizionar cu o multitudine ideaticã a creatiilor sale, Ion Pena a anticipat chiar si al sãu „destin frânt” într-un viitor apropiat, în scrisoarea-rãspuns la „O mare anchetã literarã” printre tinerii poeti români, anchetã care dorea sã afle idealul lor poetic, încercând sã se cerceteze ce vor acestia si mai ales – de ce! Din textul scrisorii-rãspuns al tânãrului poet, din mai 1941 – era încã la Sichevita – rezultã marea dezamãgire a poetului fatã de conditia sa socialã (ca si a altora de altfel). Timpul si activitãtile zilnice nu-i dau posibilitatea sã se consacre actului de creaþie. Se simte obosit si stresat de atâtea alte activitãti, care nu-i permit sã se dedice actului de culturã. E dezgustat de viatã. E plin de pesimism si resemnare. I-au dispãrut entuziasmul si optimismul. Nici speranta, cea despre care se spune cã „moare ultima”, nu-l mai însoteste pe poet. Dar, mai convingãtor este continutul scrisorii:

 

„Iubite Gog,

 

         Pledoaria ta pentru a mea înviere este zadarnică. Să nu te superi că ai aruncat în gol câteva vorbe de încurajare sau m’ai urechiat prieteneşte pentru blazare. Cert este că sunt îmbătrânit, ratat, şi că din strălucitele năzuinţi de altădată s’a ales praf şi pulbere. Dacă există un destin care te stăvileşte cînd vrei să te înalţi, acesta a fost al meu. Acum sunt prea obosit ca s’o mai iau din loc, sunt ca o lămîie care a fost stoarsă puternic, aşa că e o minune să mai scoţi o picătură din ea. Nu m’am născut în mizerie, dar m’am născut alături de ea cu un mm. Trebăluind pentru pîine, mi-am pierdut comorile interioare. Desigur, lupta mea pentru existenţă n’a fost dramatică aşa ca a lui Panait Istrati, sau Hamsun, spre exemplu, dar, legîndu-mă zilnic cu mii de fire subţiri, m’a înlănţuit pe nesimţite, m’a lipit de pământ, şi m’a îndobitocit. Dar, poate că, munca cea mai sălbatecă şi istovitoare nu face « tabula rasa » din cineva cu adevărat înzestrat. Deaceea mă gândesc uneori dacă tot ce-am năzuit spre frumos nu a fost alături de linia soartei mele, care acum se împacă cu nemernice hărţoage prăfuite.

         Şi încă ceva, ceva care exprimă, poate, adevărul întreg: Am pierdut încrederea în valorile umane, în legitimarea luptei. Pentruce să te sbuciumi, pentruce să ţipi, să urăşti, să iubeşti, să porţi în tine mistuitoare doruri, când la urmă rămîne cel mai crunt pustiu, din toate. Nu-i mai bine să fii un « burtă verde » oarecare, cu casă bună şi caldă, cu masă poftitoare, apoi acolo un aparat de radio cu 7 lămpi, patru nuduri în perete şi unul în pat, abonamente la « Universul », « Veselia » sau « Pardon » (Pardon – e drept, nu mai apare), o bibliotecă gen Hertz, « Romanele captivante », etc.!..

         Cît ne irosim noi în inutil ! Cîte apoteoze nu creştem în gînd ! Şi, la urmă, ce gol, ce zădărnicie. Dar mă gîndesc alteori că e bine să faci ceva. Că e bine să te înhami la ceva, să fii pur sînge la trăsură împărătească sau mîrţoagă la calic, tocmai ca să nu ai timp să vezi abisul pe care se sprijină viaţa. Poate toată lupta omenească este o excrocherie uriaşă, ca umanitatea să nu îşi descopere inutilitatea. Luptînd, adică muncind sau urmărind himere, luptătorul îşi află o justificare a existenţii. Luptă orbeşte. Lupţi ca să te caţeri pe pieptul unui munte, lupţi ca să făureşti o poemă; dar lupta asta nu îţi serveşte la altceva ca să-ţi justifici ziua ori să te faci miop. Miop în sensul că îţi confiscă perspectiva existenţii şi în locul golului ei, în locul nimicniciei finale, privirea ţi se opreşte pe imediat, pe apropiat ..."

 

 

Cât de adevãrate au rãmas si astãzi cele scrise de Ion Pena, în perioada cât a trãit si a stat pe meleagurile bãnãtene! Dacã nu s-ar fi stins atât de tânãr, ar fi avut o evoluþie literarã surprinzãtoare.

 

Articol de Prof.univ.dr. Gheorghe POPOVICI, Universitatea „Eftimie Murgu” din Resita, publicat in Revista Nedeia