Numeroase sunt crizele (economică, politică, financiară, alimentară, sanitară, energetică etc.) ce asaltează astăzi omenirea în general, națiunea română în special, îndeosebi după invadarea Ucrainei, pe 24 februarie 2022, de către hoardele putinisto-muscălești, care – ca întotdeauna în decursul istoriei și cu Testamentul lui Petru cel Mare pe post de călăuză - și-au arătat pofta feroce de expansiune teritorială, specific asiatică (nu spunea Dostoievski că, dacă răzuiești un rus, dedesubt dai de tătar?!),
demonstrând totodată, prin înfrângerile suferite și bătuta pe loc vreme de aproape un an (e drept, armata ucraineană a fost masiv ajutată cu bani, medicamente și tehnică militară de o formidabilă coaliție internațională: Statele Unite, NATO, Uniunea Europeană, Japonia, Canada, Australia și altele), demonstrând, deci, cu vârf și îndesat că nici pomeneală ca Rusia să fie o mare putere militară, posibil și la capitolul atomic, dacă temutul său arsenal nuclear este la fel de nemodern și neperformant ca uriașul stoc de arme convenționale, multe dintre ele din vremea bolșevismului: tancuri, blindate, avioane, elicoptere, rachete, nave, puști. Desigur, nu trebuie omisă îndârjirea nătângă și strategia imbecilă a kremliniștilor (Putinului i se spune doar ceea ce vrea să audă), pentru care – taman ca în al doilea război mondial – nu contează jertfele umane (până acuma peste o sută de mii, plus răniții) și enormele pierderi materiale, inclusiv prin sancțiunile occidentalilor și golurile create de fuga în străinătate a sutelor de mii de specialiști.
Dovadă mobilizările cu anasâna care se fac tot acuși-acuși (dar nu în marile orașe, unde cu siguranță că cetățenii s-ar revolta, ci, de regulă, în satele și localitățile siberiene), mobilizații fiind de îndată aruncați în luptă, flămânzi, fără o minimă instruire, cu puști ruginite și cu moralul la pământ.
Revenind la oile noastre/scopul urmărit de articol, repet ceea ce am scris de multe ori și am afirmat cu tărie în diverse împrejurări: dintre toate crizele spontane și/sau provocate, care își arată colții la un moment dat, cea mai spurcată și mai persistentă este criza moral-spirituală! Iată, de altminteri, ce ne spune Petre P. Panaitescu în Istoria românilor (Editura Didactică și Pedagogică, București, 1990) despre abrupta decădere a celor două provincii românești (Moldova și Muntenia) în epoca fanariotă: „Totuși, poate cea mai rea decădere a epocii fanariote a fost cea morală. Într-o vreme de umilință, când toate erau de vânzare și corupția era singura armă cu care puteai obține onoruri și bani, au dispărut vechile caractere dintr-o bucată ale strămoșilor noștri. Această decădere morală a lăsat urme adânci în țările noastre chiar după epoca fanariotă și azi încă oameni cu curaj și cu intenții bune mai au de luptat pentru înlăturarea ei”.
Iar eu adaug că cele trei decenii și ceva de postdecembrism constituie încoronarea cu mijloace moderne (parlamentarism de gașcă, legi făcute de hoți pentru hoți, impostură, analfabetism funcțional etc.) a secolului de fanariotism, căci într-o perioadă de trei ori mai scurtă s-a furat de sute de ori mai mult decât în întreaga epocă fanariotă. Și, atenție, totul s-a făcut ca la cartea hiperticăloșiei organizate, respectiv cu legea-n mână și fără a se recupera măcar a mia parte din uriașul prejudiciu provocat poporului și țării de infecta armată a borfașilor cu ștaif: Traian Băsescu, Adrian Năstase, Dan Ioan Popescu, Viorel Hrebenciuc, Călin Popescu Tăriceanu, Elena Udrea, Liviu Dragnea, Attila Verestoy și mulți alții.
Desigur, lucrul acesta spune foarte multe despre justiția noastră postdecembristă și despre amploarea nelegiuirii de pe aceste meleaguri, fenomen politico-social în raport cu care fanarioții și mafioții sunt niște copii de țâță.
Iar la crucificarea României și la dezastrul ei moral-spiritual au pus umărul nu numai educația din ce în ce mai precară (vezi răsunătorul eșec al proiectului iohannian România educată) și suita de necalificați de la cârma ministerului, ci și sinistra moștenire bolșevică, formată din securiști, milițieni, activiști, turnători și plagiatori deveniți cacademicieni, ziariști ștefangheorghieni și alte multe scule, care la țanc s-au organizat în diverse asociații (cică profesionale și culturale), se sprijină unii pe alții și dau tonul în pseudocultura postdecembristă prin cenacluri, festivaluri și concursuri dubioase, premii scandaloase și reviste puchinoase, chit că cei mai mulți dintre ei sunt la ani lumină de adevărata cultură (punctul după titlu este o tristă realitate): poate că unii dintre ăștia mai răsfoiesc din când în când câte o carte (e vorba de cei care toată viața au citit vreo două duzini de cărți serioase din scoarță-n scoarță), dar majoritatea habar n-au de logică, gramatică, estetică și filosofie, altfel spus nu posedă nici măcar un dram de cultură generală.
Dar iarăși zic, la ce naiba le trebuie așa ceva, când sunt considerați de ortaci mari poeți (sic!) într-ale scrisului la plesneală și după ureche (unii mai cu moț își spun postmoderniști, căci sunt predispuși la toate aberațiile și mutilările lingvistice), când sunt vârâți cu regularitate tembelă în toate antologiile zonale și când mulți dintre ei se screm și scot noi și noi făcături poznașe de acest fel?!Vorba ceea: Aceeași Mărie, dar cu altă pălărie...
Despre prostia agresivă a unora ca aceștia, înțelepciunea japoneză afirmă că „Nu există dușman mai periculos ca prostul”, iar eu fac următoarea precizare în articolul Poezia postmodernistă între iluzii și deziluzii din 1 noiembrie 2011: „Logica și rațiunea n-au suficiente resurse pentru a explora genunile ilogicului și iraționalului!”