trioleteDecupând cu măiestrie stampe și imagini din vremuri (stră)vechi și supunând elegant cititorul la (re)întoarceri la dogme și curente artistice așa-zis depășite, poetul Nicolae Crepcia înfige până la prăsele stiletul cunoașterii în retina unor vremuri dedate la uitare și indiferență.
Cartea de față trădează dreapta sa măsură de artizan al cuvântului, iar dexteritarea chirurgicală cu care operează pe/în text nu face decât să sublinieze firul roșu al elevatului.
Exercițiul stilistic propus astăzi incumbă aplecarea pe vers, iar finețea necesară întrupării actului artistic face să vibreze reflecția asupra identității ca o recunoaștere a apartenenței în sine la ceva deosebit, la o îndemânare și un har ce are menirea de-a sublinia singularizarea, dar nu (și) însingurarea amprentată de putința devenirii.
Conștient de faptul că numai profanului îi este îngăduită teama de-a fi, teama împlinirii, Nicolae Crepcia abandonează ideea că numai ceva material poate provoca incertitudini.
El scrie apăsat, cu siguranța celui ce știe că identitatea nu este un simplu fapt individual, are putința (dis)cernerii între încercarea ruperii eului de anumite egori, de stări meditative mai permisibile decât însuși visul ființării în absolut.