Cu domnul Nicole Crepcia şi opera acestuia m-am întâlnit cu ocazia scrierii unei cronici literare pentru cartea dânsului, ACEST SENTIMENT AL IUBIRII, Editura eCREATOR, Baia Mare, (2022).
          Mi-am dat seama atunci, analizând fişa de autor, despre faptul că Nicolae Crepcia are un adevărat cult pentru poezia cu formă fixă, mult neglijată la noi şi nu numai, în ultima vreme, prin faptul că a scris şi publicat până acum, nu mai puțin de trei asemenea volume de poezie: CĂRĂRI PRIN RAI, (2018); ÎN RĂNILE LUMINII, (2020) şi PE CORN DE INOROG, (2021), toate trei cu poezie tip HAIKU, poeme cu formă fixă.
          De data aceasta, domnia sa ne(sur)prinde cu volumul TRIOLETE, apărut la Editura eCREATOR din Baia Mare, (2023), şi care cuprinde între coperțile lui un număr de 57 asemenea poeme.
          Înrudit cu rondelul, trioletul apare în Franța (etimologic, cuvântul provine din fr. < "triolét"), în secolul al XIII - lea şi este numit rondel simplu.
          Această formă de poezie a fost mult căutată şi gustată în perioada ante renascentistă, după care a fost uitată, până în a doua jumătate a secolului al XVII.

          Trioletul este aşadar o poezie cu formă fixă, alcătuită din opt sau şapte versuri a câte opt silabe fiecare, aşezate pe două rime. Primul vers este identic cu versul patru şi cu versul şapte, iar al doilea vers fiind identic cu versul opt. Rima a doua apare doar în versurile doi, şase şi opt. În cazul în care trioletul are numai şapte versuri, rima a doua nu se mai repetă. El, trioletul, poate fi scris în două catrene sau în opt versuri grupate, aşa cum procedează şi Nicolae Crepcia.
           La noi, ocupându-se de triolet, Ion Minulescu vede menirea acestuia în poemul său ODELETĂ, în felul următor: " ... Îți voi aduce trei smaralde nemaivăzute-n altă țară, / Trei perle blonde pescuite de Negri-n golful Aden, / Şi trei rubine-nsângerate, ascunse toate-ntr-un refren / De Triolet, / Pe care nimeni nu-l va înțelege, - fiindcă nu-i / În lume nimeni să-nțeleagă simbolul / Trioletului".
          Noțiunea de "triolet" se foloseşte şi în muzică, unde denumeşte un grup format din trei note muzicale, care acoperă o unitate metrică de două sau de patru note.
          Poetul Nicolae  Crepcia îl "combate", prin cartea sa, pe Minulescu, dovedindu-ne că a înțeles simbolistica şi rostul, atât de frumoase şi de profund semnificative ale trioletului, cu toate că poetul nostru nu este un poet de factură simbolistă, dar în cartea sa, TRIOLETE, cochetează profund cu simbolismul, în sensul că (re)cultivă poezia cu formă fixă, poezie legată de obsesiile muzicale (trioletul, sonetul, rondelul, dublu sonetul sau sonetul invers), poezie specifică, printre altele, simbolismului ca şi curent literar.
          Bunăoară, în poemul ANA, folosirea repetiției, şi a refrenului, contribuie din plin la ideea de sugestivitate, de muzicalitate, dând o anumită stare de monotonie, care monotonie crează un efect obsesiv prin folosirea simbolului "Ana", un simbol sugestiv şi muzical care dă impresia de artificial, de teatral, nefiind altceva decât o manifestare a tragismului existențial: "Zidurile plâng pe Ana / Şi iubirea plânge-n Ana. / S-au frânt dorurile-n Ana. / Fost-a a lui Manole Ana, / A rămas lumii Ana. / Zidurile plâng pe Ana / Şi iubirea plânge-n Ana " (ANA).
          Profundă şi frumoasă este simbolistica poemului. Iată cum Ana, prin jertfa ei, prin jertfa meşterului Manole, omul de geniu, prin iubirea simbol pe care i-o poartă acestuia, prin sacrificiul suprem, prin dragostea ei față de Manole, faţă de arta creației pure şi totale, devine unealta, instrumentul de lucru, dar şi scânteia dumnezeiască şi material umană, în mâna creatorului de artă, care o jertfeşte pe altarul creației totale.
          Zidurile o plâng pe Ana şi iubirea plânge-n Ana , frângându-i orice dor. "Fost-a a lui Manole Ana, / A rămas a lumii Ana" (ANA).
          Prin repetarea obsesivă a substantivului propriu, simplu Ana, la sfârşitul fiecărui vers al trioletului, poetul dă o muzicalitate tristă versurilor, o muzicalitate prin care suspină şi plânge sufletul Anei, devenită astfel legendă şi mit simbolic, ea, sacrificata, alături de el, sacrificatorul Manole, meşterul de geniu.
          Alături de Ana, alte simboluri ale istoriei şi ale literaturii noastre naționale, sau ale mitologiei universale (Horea, Cloşca şi Crişan, Avram Iancu, Eminescu, Procust, Persefona, Don Quijote, Pan etc.) devin simboluri în trioletele cărții.
          Astfel, Eminescu este "Teribil de strălucitor, / E soarele, deasupra mea, / Strălucind ultimul dor / Teribil de strălucitor. / Lumină-mparte tuturor, / Etern izvor, nestinsă stea. / Teribil de strălucitor, / E soarele, deasupra mea" (EMINESCU), iar poezia, ca produs final al creației poetului,
"Cu aripa deschisă peste țară  / E tot mai sus, cât pasărea de sus. / (...) / E frumusețe vie ce-nfioară  / (...) / Lumină lină-n suflete pogoară  / E steaua ce nu ştie de apus" (POEZIA).
          Seria simbolisticii trioletelor continuă cu elemente mascat comune din pastelistica anotimpurilor, (ROUA DE IARBĂ; SEMNE DE PLOAIE; PRIMAVARA; PASTEL; TOAMNA; TOAMNĂ ÎN VIE; TRECE TOAMNA; VINE FRIGUL; CU PODOABE DE ZĂPEZI, etc,), dar şi cu elemente din lumea păsărilor frumos cântătoare, (CIOCARLIA; PIȚIGOIUL; CIOCÂRLIE ÎN LAN; DOUĂ RÂNDUNICI; UN STOL DE GRAURI) sau a plantelor şi a florilor frumos mirositoare, (FIR DE BUSUIOC; CRINUL; GRÂUL; BUJORUL; CIREŞUL, O, LĂCRIMIOARELE) şi aşa mai departe.
          Nicolae Crepcia îşi încheie cartea cu trioletul MĂ AŞEZ ÎN POEZIE, acolo unde este locul dânsului, loc bine meritat şi pe drept: "Mă aşez în poezie / Ca un fluture pe-o floare. / Dintr-o rană sângerie / Mă aşez în poezie. / Din ea sorb lumină vie, / Cel alb duh de sărbătoare, / Mă aşez în poezie / Ca un fluture pe-o floare " (MA AŞEZ ÎN POEZIE).
          Nu numai că el, poetul, crează poezia, o fecundează precum fluturele floarea, dar trăieşte prin poezie şi pentru poezie, sorbind din ea "lumina vie", lumina nemuritoare a creației.
          La prima vedere, a scrie triolete, haikuri, sonete sau rondele pare a fi simplu. Problematica lor este însă destul de dificilă. Nu numai prin faptul că trebuie cântărite versurile,măsura acestora, rima, numărul de silabe, respectând canoanele unei poezii fixe, dar trebuie, şi este foarte important, ca printr-un anumit număr de versuri şi silabe, ordonate strict într-un anumit fel, să fie exprimate idei cât mai multe şi cât mai valoroase, şi ceea ce este cel mai important, o imagine artistică tipică, specială, pentru un anumit cuvânt - simbol care se află în centrul poemului.
          Ori, domnul Nicolae Crepcia tocmai lucrul acesta îl face, şi-l face foarte bine, cu talent şi chemare, jonglând cu versurile, versuri care dau impresia unei curgeri fireşti, de la sine.
          Îmbinând teluricul cu liricul în creatiile sale, acestea devin de-a dreptul eclatante, prin vâlva şi răsunetul pe care le produc, impresionând puternic cititorul.