traducere: Adela Iancu

Cavalerii goi

(Meztelen lovagok)

 

ce-a rămas din noi

din cavalerii zilelor anoste

cei ce fuduli sărbătoreau

ale noastre pierdute bătălii

în vreme ce precum umflate baloane

plesneau de furie

biruitorii noştri

ce-a rămas din noi temerarii

ce ne-am abandonat umbrele

dar noaptea acestea s-au reîntors tiptil

şi dimineaţa ne-am trezit

cuibărindu-ne-n calda lor toropeală?

noi cei care aşa am crezut: dacă suntem – şi cuvîntul este

şi prin cuvînt suntem şi vom fi –

prin albe coridoare păşim

în afara oricărui timp

căci ne-au şters visele în timp ce dormeam

şi la hotarul trezirii

ca buimaci ne măsuram unul pe celălalt

şi pe noi înşine:

                         ce-a rămas din noi?

 

Pată neagră în Soare

(Fekete folt a Napban)

 

cu dureroasă tresărire se trezeşte această zi

visul îşi învăluie pătura-i fantomatică

dezgolit teren de dezbateri e sufletul –

 

prăbuşit în sine moţăie fotoliul

a maică-mi dublură – mic ostrov

în al valurilor veşnic asediu

orbeşte trage cu ochiul oglinda

tău fără fund

ţi-a absorbit chipul o femeie!

şi noi zadarnic pîndim de pe buzele-ţi desprinşii fluturi

 

îngeri risipitori adună-n buchet

cu grijă crescutele-ţi flori

 

din vers se-aştern cuvintele

broască-n picioare călcată: dispoziţia mea

şontîcăind se tîrîie-al meu suflet

marmorean îngheaţă dezmierdările noastre

vîntul lasă-n urmă coama copacilor

şi icnind se culcă la poalele căpîlnei

privighetoare plînge pe-albastra scenă a cerului

 

privesc în soare: pată neagră

de-acum pe orice-mi va cădea clipirea

pecetea doliului îl va-nsoţi

 

doar mă chiorăsc în lume deznădăjduit

plîngînd ca un copil pribeag

şi lupt mai departe – a lor este jocul –

cu pămîntenii şi cereştii zei

 

jumătatea vieţii-mi îngroapă doamne

bubuie înjurăturile ca moara de rugăciuni

du-i trupul ce pentru ei s-a sacrificat

a sufletulu-mi cealaltă parte iadului o dau

 

mută-mi e despărţirea mamă

dar veşnic ca susurul de jelanie

al izvorului ţîşnit din poala stîncilor

bubuie oraşul în clopotul cerului

şi pîn’ ce căldura palmei tale ne-o amintim

rugi rumegînd ca pe-o gumă

se deapănă viaţa-ţi de fulger în noapte orbită

 

cu flori acoperim a pămîntului rană

şi-apoi mergem în întuneric pe-ale noastre

pierdute cărări

să trăim ceea ce ni s-a rînduit

pîn’ ce-n locul tău de pelerinaj mamă

în mici petale ale cerului margini

şi-a ochilor tăi azur le fură Dumnezeu –

 

(missa bestialis)

 

milă pentru noi

iertare pentru noi

milă de la noi

iertare de la noi

milă pentru noi

ne lepădăm de glorie

căci compromisă

suspectă e orice bunăvoinţă suspect e orice revoluţionar

pe patul lui Procust principii şi idealuri

de nevăzut în poveştile de azi

cu zmei ne luptăm

căci pe noi aşa ne-au învăţat

că zmeul e rău şi are şapte capete

ca să fie ce să retezi

deşi cît mi-aş fi dorit

din cele şapte capete-ale zmeului măcar

unul să tai ca acestui sfînt

divertisment plăcerea-mi nu

aş putea fi acum cu şapte capete

în defavoarea-mi încîntîndu-mă

şi rătăcesc în labirintica-i măţăraie

aici şi acolo popi arhangheli tirani

portari mascaţi birocraţi uniformişti

ce taie calea şi-mi cer conştiinţa

unde viza unde ştampila unde semnătura

unde aprobarea unde recomandarea

mita între foi strecurată şi scriu pe ea

şi corectează mototolesc – mîzgălesc

apoi o prind de-ndoita-mi spinare

ca pe-o şosată mea culpa mea culpa

şi cărniţa-mi în sens figurat căci pîn’ ce

acolo-am ajuns s-a terminat ori au dus-o

împreună cu decorul –

Kyrie eleison

miluieşte-i pe ei

căci nu ştiu ce păcătuiesc

pentru-al lor idol cei ce coboară

de pe bine-păzitul lor tron ceresc

printre oameni eh nu pentru a-i schimba

ci doar pentru-a savura greutatea zeităţii lor

sub care mii se gîrbovesc în timp ce

la marile messe cîmpeneşti din plin gîtlej

şi-ncinse pălmi – căci ce multe

a adus această nouă religie

tu văleu doamne

miluieşte-i Dumnezeule Doamne

căci noi îi iertăm

ăsta-i al nostru cel mai mare păcat –

 

cine ne scoate din mocirla ce-i

de văzut şi totuşi de nevăzut

cu ochi căscaţi căutăm urmele

desculţilor noştri strămoşi care

mai totdeauna se pierd în posadele

mîloase ale regatului de papură de la Mohaci

cu ce mai simţire păşesc înainte

printre buzduganele trestiilor

titulatorişti cioflingari lozincari

băloşi ăstora nu le trebuie milă

cu ăştia nici măcar Dumnezeu cel mare

păi ce vrei tu solitar excentric

lanţ lanţ nu-i lanţul Esterei

doar dansul care-i ultima zvîcnire

al cui mort este?

pe noi nimeni nu ne va jeli

păi hai mai întîi să ne jelim singuri

Christe eleison

măi peşte bărbos nu demult

în furgonu-ntunecat te-au băgat

şi ţi-au tuns lungul păr şi barba

cum ar sta moacei tale-alungite de jidan

cravata? aşa-i fi ca un

agitator subţirel şi neliniştit sau

ca un liftier nu voi fi o victimă

mă vîr bine şi eu în luminoasa

reclamă-a cotloanelor vieţii de unde

amărăciune şi bucurie ţîşneşte-n suflete

în chiloţi ce multe pot fi în numele tău

omnipotent zeu impotent Dumnezeu

pentru exemplificare în pat mai degrabă (te uită bine

cin’ se-ofensează) mai degrabă acolo decît pe-absurdele

cîmpuri de luptă o tu surdule cîtă oroare

au comis in nomine tuis cîtă ruşine şi

mişelie în numele tău tu profet în papuci

abusus bestialitas bigamia censura clausura

crimen degradatio delictum denuntiatio

duellum ebrietas executio ignorantia infamis

inquisitio interrogationes martyrium

perquisitio provocatio sequestratio

violatio etc. toate acestea le-am uitat şi

crimele noastre minore le rumegă le plescăie

se revoltă cu plăcere frigizi birocraţi

matroane prostituate bătrîne şi respectabile

mame tătici care şi-au dat seama sau nu

şi-au dat seama c-au îngropat talentul

şi l-a mîncat rugina

nimic mai înfiorător ca atunci cînd

eunucii cîntă imnuri de dragoste

 

mea culpa

că am dus spre ceva

că n-am dus spre nimic

că-s bun

că-s rău

că mă agăţ de materna-mi limbă

că am uitat-o

că plec

că rămîn

că grăiesc

că tac

că am crez

că nu cred în nimic şi nimănui

azi credo-ul meu nu va fi compensatoare satisfacţie

o biet necredincios plesni-mi-ar faţa

cu-ngheţatele-i degete nonagenar părinte sufletesc

ale cărui cuvinte nici măcar microfoanele nu le-au mai

reţinut darmite micuţii necredincioşi enoriaşi

cu-a clopotarului nevastă-n frunte ai cărei

inflamaţi douăzecişicinci de ani

aşa se mai iţeau din decolteul hainelor încît

arătătorul mi s-a-mpotmolit pe douăsprezece şi

în vreme ce părintele strangula cu proteza

lividul corpus sîngele (o nu al celui uns)

bulboane fora în venele noastre

şi la marginea prăpăstiilor conştiinţei noastre aşteptam

bătaia clopotelor de seară cînd în întunecimea bisericii

ne-am îngrămădit deodată dorind şi

temîndu-ne să ne-atingem şi cum nu

s-a-ntîmplat ad altare dei nu ştiu cui sau

cărui fapt dator da’ şi de-atunci acolo îl simt în

fiecare biserică (doamne iartă) al dragostei trupeşti

inconfundabil miros ce-aduce

amăruia bună-vestire a vieţii nu numai nevestei

clopotarului ci oricărei femei neglijate

şi fecioarei ce-n mistic se salvează

in saecula saeculorum iată secretul fabricaţiunii mesianice

pestriţa concepţie căreia de trebuinţă nu-i e

îngerul domnului doar de-un strop de curaj şi

de-o pătrunsă-n carne dorinţă „luaţi-o şi mîncaţi-o”

întindeau albe-venoase-mîini a sufletului hrană

imponderabilul corpus de cerul gurii ni s-a lipit

nu ne-am îngrăşat din pricina-i deşi fost-au care

temîndu-se de aceea sub nasul nostru pus-au o listă

şi pe-un sever regim au pus al nostru suflet pervertit

costiţă de miel în stil italian carne de oaie cu roşii

ciolan de mînzat cu ciuperci asezonat cu sos condimentat

citisem în meniu ceea ce la-nceput încă

era bilingv ca să ştim ce mîncăm

de-atunci ne fac să mîncăm orice cu mere

fazan umplut pui umplut cu măduvă etc.

 

Mai lipseşte ceva

(Hiányzik még valami)

 

din acea carte, ce-i posibil să fie

traducerea aceleia, pentru care avem

o vorbă ce nu se toceşte – viaţa(-mi)

lipseşte ceva –

pentru exemplificare o iubire (asta

cu majuscule-ar fi trebuit s-o scriu)

alături de care aşa mi-aş fi dus traiul, cum

doar unui june în vis sau

în amintirile unui bătrîn e posibil –

ca un beţiv izgonit, în sine

se-mpiedecă imaginaţia –

va fi o zi în care mă voi întoarce cu faţa

la lumină pentru cele mai strămoşeşti instincte

va fi o zi, în care blestemat de apariţie

pe lîngă-a lumii-ntindere

îţi rup o şi mai imaculată

cîmpie şi împreună cu tine număr ale vîntului

petale lăsate

va fi o noapte, în care în îmbătătoare

miresme de fîn de pe-al hăului punct fix

privim luna

va fi o clipă, cînd înţelesu-şi pierde

orice cuvînt şi totuşi ne vom înţelege unul pe altul

atunci cînd arunca-vom orice-armonie:

ai morţii copii adoptaţi

şi ca ţărînă-n ţărînă aluneca-vom unul spre celălalt

şi-nspre pămîntul ce-n a capilarelor ţesătură-i ne prinde