Primu`, nimeni altu` decât Alifantis. Aproape de șaptezeci, dar activ în continuare. Suie pe scenă și deapănă cu-același lipici la public a` sale hituri cuceritoare. Am constatat de curând ascultându-l într-un recital entuzias(man)t. Îmbină preponderent melodia și armonia cu texte selecte ieșite de sub condeiul unor Bacovia, Stănescu, Dimov, de exemplu. Cântă-n românește, grecește, aromânește, cred și mărturisește multe d-ale vieții. Bântuit inevitabil și nepotrivit nici pic de firești nostalgii. Ca, una peste alta, să ne meargă la suflet ș-acum. Cel puțin ăstora de aceeași vârstă. Aplauzele îndelungi stau mărturie incontestabil...
Dar, ca unu` care-a cântat din belșug folk, rock, jazz la tinerețe, în veacu` trecut, nu pot să nu semnalez meritat un lucru important: ajutoru` cert și de substanță al colegilor de acompaniament. Mirică, Popescu, Bițulescu, Voinea. Adică trupa ”ZAN”. Prieteni și colaboratori de nădejde în spectacole și la înregistrări. Răzvan, un chitarist grozav. Virgil, basist și compozitor experimentat. Relu, bateristu` cumpănit, pe care te poți baza ritmic fără grijă. Iar Sorin, clăparu` armonist cu momentele de culoare sonoră binevenite. Mai trebuie spus neapărat că Virgil, Răzvan și Sorin fac un pachet de voci omogen și rodat cum nu prea-ntâlnești pe toate drumurile autohtone. Susținându-l atât de bine pe Nicu încât impactul este vădit. Și fructuos, radios în produsu` muzical definitiv. Ce beneficiază și de un suport video deplin agreabil oricui. Încât show-ul atrage încă bogat. Orchestrațiile sunt mereu echilibrate, cizelate, adecvate la fix. Ca să nu mai vorbesc de improvizațiile fulminante ades (Mirică poartă ”vina”). Aducătoare astea de energie și modernitate stilistică prodigioasă. Totul adunându-se-ntr-o ambianță completă pentru ”minte, inimă și”... gazetărie dacă iau în calcul și tableta de față. Cuvenită nu doar artiștilor menționați, ci, mai ales, genului. Ce nu și-a pierdut perenitatea, cât ei și alții asemeni, cu fani lângă ei, mi-s pe redute încă, ferice...