traducere de Adela Iancu

PRIMUL ( Largo)

 „... rămîn, stimate profesor, de ce n-aş rămîne, cu toate că-n învăţăturile, întrebările, dispoziţiile mele, aproape-n orice ne-ndemînatic  m-am dovedit şi mă dovedesc a fi. Întruna fut buha, cu toate că pînă şi de-asta mi-e lehamite! Crezute si temute sunt pripitele mele socoteli veşnic tulburi: cui şi de ce le adresez? Oare doar mie însumi? No, ţucu-te! Că barosan e masochismul! Mai ales cel teatral.

Aşa că, mă rog frumos, rămîn, căci, la repezeală,

tot n-aş şti ceva mai bun! Fistichie mai e scena asta, merită!

     - Uneori ar trebui să-mi fie ruşine obrazului, doar că nu-i văd rostul, scopul sau oportunitatea, dar nici măcar locul oricărei întîrziate sau exagerate explicaţii flautistice. Şi de ce-ar fi?

Dumneavoastră v-aţi străduit să-ndesaţi în noi, în cei cîţiva dispuşi să ne aruncăm o privire asupra cuvintelor maiestuoase, că sensul înnăscutei voinţe de opinie a acestei speţe de oameni ca noi, humanomani, e de-a descoperi, a pipăi, a da valoare înţelepciunii şi voinţei, între tufişurile şi buruienile înjuguitoare ale anturajului.

Fireşte, dacă-i musai, sau dacă-i şi mai şi, cum să nu, cît de mult ar vrea.

Eu aşa v-am înţeles sfaturile, acum însă, mă pornesc la drum cu ce am: dacă presupusul meu Creator ar fi dat dovadă de puţintel mai multă fantezie în ceea ce mă priveşte, probabil că mi-ar clopota între coapse.

Căci nu în asta constă valabilitatea, în a căuta explicaţiile inutile ale clopotitului de coaie.

... Asta trebuie să simtă soiul de felul meu, pentru totdeauna, prăfuşorii de lăţei, cuţitul buricarului sau revelaţia futaiurilor muzeale.

 

În continuare simt şi cred: - ceva de necrezut a trecut, doar aşa, aiurea, ca amintirea curcubeului după răpăiala ploii, probabil şi în mine, care stigmatizat de curcubeu, mai presus de toate mă cac pe răpăiala ploii, că ce-mi trebuie mie să mă fac ciuciulete sau să caut adăpostul streşinilor?...

                             - Stimate Profesor, futu-i, cît de repede se nasc şi-n acelaşi fel cad în amorţire importantele mele presupuneri! Mai sunt          pe-alocuri, pe urmă basta.

Controversatele mele delăsări îmi oglindesc starea de spirit, instabilă, labilă, relativă. Sau doar eu o văd aşa? Poate că alţii altfel? Asta mie nimeni nu    mi-a dorit-o sau n-a ştiut s-o spună desluşit, digerabil, pîna astăzi.

Poate n-am fost suficient de atent, pe ici pe colo, aşa cum ar fi trebuit, cum îmi e obiceiul?

Fapt: imediat voi implini treizecişişase de ani!

De necrezut, adevărat futai, mă sfiesc să remarc.

Aproape o viaţă-ntreaga de poet. Cu siguranţă mai mult de-o juma’! Căci o trăiesc....

La vîrsta asta unii savurează gloria momentului în pantofii lor din piei de pescăruş zdrănceniţi, lustruiţi de colegi mai făr’ de duh, iar alţii, în inerţia posibilităţii momentului, se străduiesc să găsească echilibrul pentru pasul următor în laba piciorului plină de bătături înghesuită în opincă. Tocmai aşa!

Eventual îi fac pedichiura acestuia, să zicem într-un pal roşu-gălbejit- vulpejiu, cu pedichiurista sau pedichiuristul de serviciu!

Eu nu aparţin încă nici unei categorii, nu-i grabă! Am timp.

 

                                    - Vă rog frumos, - apelînd la grandoarea dumneavoastră – să treceţi cu vederea cufurelile şi îngîmfările verbale, pe cuvînt, n-o să vă înşelaţi în singurul golan veritabil al Sorbone-ului D-vs. Fix, pix !

                            - Adică: te poţi înşela într-un golan?

Sigur, şi-n repetate rînduri, dacă bine v-am interpretat verdictele!

                  

                             - Stimate profesor, mă cam sfiesc să vă tutuiesc cu toate insistentele Dvs., fiindcă tutuiala nu-i nicidecum locul futaiului, ba chiar e frăţie sau prietenie, dar aţi motivat revolta cîtorva dintre noi, ameţiţi nevinovaţi şi încrezători în acea satisfăcătoare şi bine hrănită ambianţă europitecantropică.

Bine educaţi, bine hrăniţi, bine îmbrăcaţi!

Evident, humanomanul nu prea poate să-şi frece tiptil şi subtil hernia cerebrală sau hernia de gleznă în asemenea împrejurări. Nici mişculanţiile gleznei braţelor n-o să mă doară de reacţiile exemplelor date, darămite de nostalgia măreţiei de sine!

Dar eu asta – adică revolta - am luat-o în serios, să-mi moară toate cele patru degete mici, de-al treilea meu cot nici nu mai pomenesc. Că de altfel, cu astea şi-aşa nu ajungeam veci nicăieri, drept, cu altele nici atît, însă multor lucruri le dau sens în felul meu şi le trăiesc, tocmai acum, chiar din degetele mele pitici, al treilea cot, înclinaţia gleznelor sau orice altă parte a corpului dispusă dintr-o anumită pricină herpesului, cel în care a Dumneavoastră consecventă ovulaţie conceptuală şi felaţie verbală s-a grăbit să ne impună.

Băga-mi-aş în ele toate simţirile mele pentatonice!

 

                             - Şi mi-am dat seama, asta nu-i superşmecherie, că raportat la mine, altă pulicică tot n-am, adică, cu părere de rău: nu sunt multipular, ci tocmai încerc să fiu, exact 1780 mm în relativitatea mea convenţională, cu cele aproximativ 6833 de decagrame, incluzîndu-mi haosul de fecale mereu călător în încercarea lui de a evada! Tocmai acum, sau în curînd, binevoiţi să mă-nţelegeţi?

Mă străduiesc grijuliu şi astral a rîndui cuvintele mele sub paşi, mai degrabă în faţa celor - 4,5 dioptrii ale ochelarilor Dvs. – în unghiul privirii şi nevoii, apoi aşa va fi această epistolă planificată preţ de-o respiratie, ca un avion hipersupersonic: cu cît e mai sus, cu atît pare mai mic...

Şi ştii ce, Profesore: nu au atîta noimă spusele Dvs., ca să visez în mijlocul lor adevărată, suculentă pizdă!

M-am reîntors! Punct.

Mă bucur! Punct.

Aş fi fericit! Punct.

Căci raţiunea e ceva singular, mai aţîţător chiar decît suculenţa! Dar reală!

 

Căci parcă Dumneavoastră aţi spus: din partea noastră universul perceput nu poate fi mai mult decît o chestie de tranzit.

Şi-mi sunteţi dator cu două vodci: prima, de unde pînă unde, vă priveşte.. Pe cheltuieli de taxi, cealaltă. Căci trebuie să ies din lipsa perspectivală a tîmpeniilor dumneavoastră şi să trec la felul meu riguros în cele private. Cu stimă... Şi continui:

 

                             - După speranţele mele, în curînd o să experimentaţi mai ales reîntoarcerea bumerangurilor aruncate la nimereală şi oriunde, şi motivaţiile învăţăturilor chiţibuşare, întortocheate.

Sigur şi presupunînd că sunteţi pe-alocuri curios de acestea – bolboroseşte în mine cinicul, - altfel de asta nici nu mă pot îndoi. Căci nu pot!

 

Dumneavoastră sunteţi pula lela ştie ce altceva, asta am experimentat-o, şi credeţi-mă, în afară de pizdă nimic altceva nu obişnuiesc să ling, nici măcar îngheţata italienească veritabilă, darmite personalităţi cunoscute şi recunoscute de mine. Deci, jos cu clopurile şi altele asemenea.

Evident, în dialectul meu, personalizat, mă strădui în propriu-mi fel de-a fi să –mi amăgesc bumerangul, drept urmare a aborigenismului meu genetic.

În mare, cam asta-i tot.

Cu două genţi de voiaj şi cu cele amintite, m-am reîntors. De-aici scena neaşteptatelor întortocheli ale propriei sorţi, de felul celor ale eroilor mei antici: să nu vă futeţi creierul, în mine se va materializa – nicidecum imediat, ba mai degrabă aiurea şi obligatoriu, teoria perfectă creată de dumneata, dar în realitate niciodata încercată-n practica zilnică a homosaurusului congenital.

No, baciule, astea-s cele regîndite, şi să vă recoaseţi de bună voie buricul transplanetar...

Dumneavoastră i-aţi poreclit „humanomani” pe cei ca noi, mă doare-n cot, încă nu m-am stimulat suficient, nu pricep dogma, şmechereala, da’ o să trec şi peste astea sau o să mă pun deasupra lor, aşa cum trece ciobănescul peste postul mare.

                            - Imaginaţi-vă, doresc să dau mai departe învăţăturile percepute! Fără frustrare şi doar ceea ce am înţeles. Restul vine de la sine. Nicidecum de la Dumneavoastră, pula lela.

Sau lela.

În ceea ce mă priveşte e clar, poate fi şi incomod dacă transpui în realitate teoria fluentă, adică în dimensiunea palpabila, v-aţi întîlnit vreodată cu situaţia rupturii ţevii de la baie, depunerii de calcar şi a tot felul de alte nămoluri nobile, nobilissime?

O laie! Căci Dumneavoastră nu mai trebuie să socotiţi, să daţi socoteală. Dumneavoastră sunteti deja, pe-undeva. Păi atunci nu se mai fac socoteli. Şi-atunci...?

               - Pe cuvînt, futu-i ! Chiar aşa-i? Şi atunci cînd v-ajung din urmă? Sincer vă promit că nu v-as putea peomite nimic. Sună bine, dar gîndind ştiinţific şi pizdologic, sau din prisma aspectelor auxiliare, ce mai dibuim cu labagismele mentale. Mai ştiu că la început trebuie o purtare frumoasă, cu toti cei ce salasluiesc in mine şi cu toti semenii mei, să-ncerc adaptarea proprie la cărăbuşii locali, la păduchii laţi şi cucusorii extravaganţi, dar exemplele altora mă atestează. Nici de-astea n-am mai trăit pîn-acum.

 

                             - Dar cărăbuşul, păduchele şi mai ales cucul sunt factori binişor reali!

Habar n-am cît e în lat decagramul sau decatonul spuselor de pîn-acum, dar pentru mine e o uşurare şi o plăcere. Un fel de spovedanie obligatorie, recompensă adusă idolului meu, adică Dumneavostră. Dar mie nu mi se cuvine a mă spovedi, protestant fiind.

Pentru ce, şi cum anume?

Altora le e mai uşor: din cînd în cînd îi pot ruga să poftească la muie! Şi toate păcatele le vor fi iertate! Amin.

                             - Măcar de-aş ştii ce anume respect atît de mult în a Dumneavoastră persoană? Atunci măcar aş stii ceva şi despre mine însumi?                                                           Probabil că mai degrabă misterioasa necredinţă, ofranda adusă preaculturii, scuze, precum şi cele ce implică acestea, de la Alfa la Romeo. Şi prin mine credinţa-mi tulbure, incluzînd măsurarea timpului dictată de ceasul de mînă Omega de pe braţul Dumneavoastră.

În mare, toate astea sunt găselniţa Dumneavoastră, Dragă Profesore, poate chiar şi eu, fiţi binecuvîntat de cer, pămînt, trecut, prezent, şi de corul polifonic al fitelor vagabonde.

 

                             - Şi clămpănind toate acestea cu cele mai bune degete ale mele, vreau să continui aşa cum eram eu cîndva, - şi chiar a fost şi-aşa – în cazul ăsta cu bună ştiinţă, anticipativ, conştiincios, pregătit, pe veci. Nu rîdeţi de mine, bănuiesc, în ochii Dumneavoastră asta-i aşa, o vrăjeală, ca pledoaria nici pînă acum cunoscută a lui Savonnarola sau făgăduinţa de virginitate a lui Sapho.

Şi-atunci ce-i?

Şi noi vom fi istorie, din păcate, mai repede chiar decît ne-am gîndi. Asta-i toată imaginaţia, măsurătoarea personală, nici mai mult, nici mai puţin!

 

Pe-aici, subconştientul pseudopitecantropilor este in aceasta măsura, al Dumneavostriei preasfinţit „etalon”. Asta sună digerabil, da’ cui naiba-i lipseşte atîta amar de bucurie de primăvară timpurie?

                             - După raţiunea mea, adică după Dumneavoastră:

intelectului. Şi-n primul rînd teritoriului propriu al raţiunii. Dat fiindcă intelectul manipulează cu secrete, cu vrăjeli.

                             - Cîntărind scribălelile, din impuls măcar atîtea şuruburi îmi lipsesc pentru această alegere, ca la-nceperea lucrului într-o fabrică de tractoare. Acum, poate că lipsa simţului înşurubării raportat la meritul faptelor mele nu poate fi evaluat, dar după astea, nici a nu fi tractorist nu-i fapt măsurabil. O vorbă cît o mie, de-aici încolo potecile daltonismului le colorăm cu entorsele noastre detractorizate şi inocente. Asta, în schimb, e o prea curvă pace.

 

Iară mi-a reuşit să salivesc atîtea pe de lături, cît că aş vrea să vă fie pe plac gîndurile mele! Poate posterităţii, care va răsfoi pînă la capăt şi va blama conţinutul cutiei Dumneavoastră de scrisori.

Şi printre aceştia voi fi şi eu!

Căci despre toate vă dau socoteală, în scris, nu cumva să fiu uitat. Liniştitor, am unde şi cui să scriu, căci altfel nicidecum n-aş fi liniştit.

Dac-aş ştii de ce, dar nici aşa, sau de ce nu? Dumneavoastră încorporaţi conţinutul într-un fel abstract în ancora mea de siguranţă. Abstract şi siguranţă? Asta-mi place. Asta e bombastic. Şi alţii aşa or fi început...

 

Acum, în mare, terenul propriu e doar învelişu-mi din piele, în care os şi gunoi stau în tensiune, uneori se mai detensionează, şi mă chiorăsc cum, ca un chiriaş, ba chiar subchiriaş, se cuibăresc în mine zilele chioare, cu a lor măreţie sau nasolie. În privinţa asta nu prea ştim nimic despre un altfel de extract corpo-funciar al intelectului. Desigur, comunicare există, fizic, în special oral şi spiritual, şi de-aici în sus şi mai ales în jos: cum să nu, cum să nu! Ollala...

Pe de altă parte, celui ce priveşte-n lături, ăluia vax...!

De pe vremea Mariei Tereza se încearcă insistent a se introduce şi pe-aici intelectul şi certitudinea funciară, dar după cum văd eu, asta se referă în mare mai mult la zvîrlirea gunoiului de grajd pe metru pătrat.

Asta e de fapt o pula de cal, dacă iau de bună unitatea Dumneavoastră de măsură.

În schimb, mai mult, şi chiar peste astea ar trebui să existe un chiţibuş, un centimetru elastic, şi asta nu s-ar referi doar la Sorbona, la Tübingen sau Oxford, ci la o acceptată instruire în şcoala vieţii, aplicată subspeciilor de maimuţe, să zicem la mine, eventual la colegii de soartă.

                          

                             - Dragă Profesore, nu mi-ar plăcea, şi niciodată    n-am ştiut şi nici nu mi-a plăcut să mă complac în pastelurile şi acuarelele de pe malul Senei, ce sugerează armonia supremă a felaţiei.

Astea n-au decit să fie, pot fi, futui, dar fără mine. Să se fofileze, să leviteze, să se prelingă chiar şi-n imposibil!

Nu-s nici mai mult, nici mai puţin, decît partiturile de bas ale privighetorii! Astea, Dumneavoastră le pricepeţi aşa, din zbor, mai pe stîngă, adică mai pe dreapta, căci sunteţi cam stîngaci de fel.

În realitate aş fi şi eu de fel, dar niciodată n-am îndrăznit s-o recunosc faţă de nimeni.

Precum si multe altele.

V-aş întreba, cu stimă, chiar cu întîrziere: „înlăuntrul” şi „exteriorul” cunoaşterii marchează aceleaşi direcţii? Adică astea doar aşa, vin şi pleacă semeţ, aşteptînd înţelegere în conglomeratul ideilor certe, ca un coi într-o căldare?

                             - Domnule Profesor, pînă acum pe stînga mi-am purtat partea cea bună! Dar m-am străduit să mă adaptez! Şi în glezna dreaptă trebuia să-mi bată inima, cît că altora oriunde, poate chiar în scrot. Dar cîteodată mi s-a mai umflat şi mie glezna sau scrotul, din parasimpatie, de-abia puteam păşi, cu toate că aş fi avut oareşice imaginaţie. În schimb, acuma am!

                             - Recunosc, din astea mi-a cam ajuns, din parasimpatia tuturor!

                             - Aici trebuie să se întîmple ceva! Altfel totu-i moarte curată, apoi poate veni o nouă înviere, conform tradiţiei, ca într-un rondo... (pentru mine rămîne o enigmă: Mohamed sau Ali, aceşti profeţi întîrziaţi şi adevăraţi, de ce dracu n-au avut intenţia să învie? Aşa fără de păcate să le fi fost discipolii? Sau chiar nu au mai avut motiv să reînvie? Nu mai era nici un pretendent la iertarea păcatelor? Nici un fel de tîrguială cu cei de jos sau sus? Poate ştiţi Dumneavoastră?)

 

                             - Şi urăsc rondoul, pe cuvînt, mie-mi place tangoul, ca să pipăi ţîţele, curul sau pizda lucrurilor: adevăratul lor sens. Savurosul şi palpabilul lor sens. Ollala...

 

                                 - Distinse Profesor!

În privinţa asta e clar, adică neînţelese şi tulburi pîrîie curg pe la noi, în ambivalenţa exemplelor. Uneori se mai umflă şi dau peste maluri, căci pe-aici barajele mai degrabă în minţi se fac, nu din lut şi piatră se construiesc. Hei, tradiţie locală, folclor...

În aceste cazuri devenim popor de marinari, pe mare, lată şi lungă şi pîn’ la genunchi de adîncă mare marinărind şi marinăbeţivînd.

Şi nimeni nu-ndrăzneşte a se băga în ele, nu cumva să afle adevărata lor adîncime, nu-i aşa că aţi mai auzit despre aşa ceva?

Uneori astea se usucă complet, broaşte moarte orăcăie pe malurile lor, ţipari cît o palmă se grăbesc să vîneze pescăruşii imaginaţiei noastre, dar bine se mai satură creaturile Domnului, asta-i ordinea firească a lucrurilor...