Nu știu alții cum sunt, ca să-l parafrazez pe „moșul” Ion Creangă, dar eu când mă gândesc la reuniunile Clubului Iubitorilor de Cultură (C.I.C.-ul pentru cunoscători), la întâlnirile de la Corbii de Piatră, sau de la Valea cu Trovanți, la excursiile „pe drumul regilor”, printre dealurile argeșene, pentru a ajunge la Cicănești, „ultima vatră cu daci liberi” („Ce să caute romanii pe aici, că doar ei umblau după grâu și aur, nu după mere și prune... Și apoi, mai în glumă mai în serios, am preluat și eu această spusă, considerându-mă eu insumi un dac liber, ceea ce te ferește de compromisuri, dar poate să facă și rău, dacă te obișnuiești să fii mai bățos decât le place șefilor”, „oftează” cu năduf Gh. Păun în cartea sa Memorii premature, Tiparg, 2010, p.12), apoi la aventura de, iată, zece ani a Curții de la Argeș, revistă pe care, aș spune, aprope că am „asistat-o” la naștere, și pe care am însoțit-o apoi, când mai alert (dovadă este și Diploma de consecvență, din 2013), când mai domol, după împrejurări, până azi, parcă-mi saltă și acum inima de bucurie.

    Și cum n-am găsit un termen mai potrivit pentru a descrie această experiență al cărui punct culminant îl reprezintă descoperirea omului Gh. Păun, și, implicit, al izvorului țărănesc de unde-și trage energia, decât să compar întâlnirea mea cu „profesorul” Gh. Păun (știu că termenul îl cam încurcă, mai ales că destinul l-a ținut departe de catedră, dar pentru mine sensul este echivalent cu acela de luminător, de învățător, cu un cuvânt, de maestru, folosit cam în sensul cu care chinezii i se adresau învățătorului neamului, nemuritorul „maestru” Kong Fu Zi - Confucius, pentru europeni), cu experiența alpinistului austriac Heinrich Harrer, în Tibet. Asta pentru că, după mine, Argeșul de sub munte, cu monumentele sale vechi, unele din vremea „descălecatului” lui Negru Vodă, altele mai „recente”, din timpul când Sfântul Neagoe Basarab a durat aici mânăstire, intrată în mitologie și folclor, statornicind scaun mitropolitan și lăsând viitorimii prima carte de învățătură a neamului, Învățăturile către fiul său Theodosie, este Tibetul României. Iar dacă Harrer a lăsat posterității o mărturie despre al 14-lea Dalai Lama, tânăr, dar și despre secretele palatului imperial Potala, invadat mai apoi de comuniști, cu atât mai mult exemplul lui ar trebui să mă inspire ca să stăruiesc mai mult aupra Tibetul nostru de sub Făgăraș, cu nimic mai prejos decât Tibetul autentic, de sub munții de gheață ai Himalaiei. Asta pentru că Argeșul autentic este populat cu aceeasi rasă de țărani adevărați, similari,  bunilor și înțelepților tibetani.
    Ne-am întâlnit prima dată, cum stă bine unor cărturari, sub semnul poeziei. Am găsit în portofoliul revistei pe care abia o preluasem de la bunul și îngăduitorul poet Ion Horea (Lăudată să-i fie memoria, căci ne-a părăsit în aprilie 2019, la 90 de ani, neîmpliniți!), un grupaj de versuri ale lui Gh. Păun, însoțite de o „recomandare” a poetului Radu Cârneci. Cum, din experiență, știu că poezia adevărată nu are nevoie de „proptele”, am publicat de îndată poemele. Am înțeles târziu, chiar de la sursă, că textul lui Radu Cârneci era mai degrabă o dovadă ce curtoazie, nicidecum o recomandare, cum se mai obișnuiește printre scriitori. La fel, am intuit, iar acest lucru mi s-a confirmat, că versurile încredințate Bibliotecii Bucureștilor, însemnau pentru ilustrul matematician, deja consacrat ca membru al Academiei Române, o reconfirmare a vocației literare, pe care avea s-o ilustreze în următorul deceniu cu aceeași fervoare pe care o investise în cazul matematicii.
    Apoi, am luat legătura cu autorul, ne-am întâlnit fugitiv la un Târg de carte și am convenit să ne revedem la Curte. Așa am început să urc pe Tibetul devenirii mele, de scriitor cu adeverință. Prima mea întâlnire spirituală cu omul Gh. Păun a fost tot prin mijlocirea cărții, dar nu prin poezie, ci printr-un volum biografic. La împlinirea „primilor” șaizeci de ani, matematicianul, pe atunci încă în curs de reinventare s-a autorăsfățat publicând, în răspăr, aș zice, Memorii premature. Am avut privilegiul să primesc volumul cam între primii, înainte ca tirajul să fie difuzat. Am călătorit două zile împreună, la Ploiești, și din nou la București, însoțindu-l la susținerea a două conferințe despre relația între timp și literatură, văzută din perspectiva matematicianului, un subiect, aș îndrăzni, dacă nu provocat, măcat sugerat (și de) mine. În special una dintre prelegeri, cea de la Facultatea de Filosofie, a avut un ecou neașteptat, rareori văzând, în același amfiteatru, laolaltă, studenți și profesori, interesați și de altceva de cât de propriul egocentrism. Și o spun fără maliție,  ci ca unul venit „din iarbă”. Am vorbit despre multe cu acel prilej, dar mai ales am convenit, tacit, că avem „rădăcini” comune, Cicăneștiul fiind de-a dreptul „peste deal”, de Dâmbovița de sub munte, unde am copilărit.
    Ce legătură tainică este între acest paradis atât de iubit de Gh. Păun și legendarul Tibet, zugrăvit de Herrer, rămâne de văzut. Ambele ținuturi sunt unite, după mine, prin vocația pentru mister, armonia artistică (ca o surpriză, tatăl lui Gh. Păun picta „tișlaifăre”, niște prosoape de ceremonie, tocmai bune de oferit invitaților la nunți, pe care și bunicii mei le cumpărau; regret și azi că din prea multă fandoseală orășenească am renunțat să mai păstrez măcar un exemplar din aceste țesături decorative atât de comune în casele muntenilor de odinioară) și, mai presus de toate, prin trăirea religioasă, suportul armoniei spiritului.
    În acest sens, mai că-mi vine să-l secondez pe Gh. Păun în încercarea sa de a reconstitui Biserica din Săliște, monument dărâmat, spune legenda, de tătari, într-o zi de Paște „acum nu știu câte sute de ani”. Aici se ascundea, pe vremuri, avuția țării, iar cine va ridica, pe locul vechiului amplasament, măcar o troiță, va găsi și comoara. Și, cum pe locul respectiv s-au construit case, nu putem decât să constatăm că nici țăranul nu mai e ce-a fost, așa cum azi nici Tibetul nu mai e, în întregime, un loc de pelerinaj spiritual, ca în vremea lui Dalai Lama, asta câtă vreme „nenea” Giucă (Gică?) Militaru, vecinul din Cicănești, a îngropat vechea cruce de piatră din curtea bisericii, descoperită pe când își lărgea beciul, direct „la temelia casei”. Cu alte cuvinte : „Refuzăm minunile, dar le îngropăm...”, oftează Gh. Păun, adăugând cu subînțeles : „Oare ce dimensiuni avea biserica? Era mică, de sat, pierdută între dealuri, sau una în care să merite a pune la păstrare avuția țării?”