VOI

Voi ați subestimat iubirea,
Inteligenței limite i-ați pus,
Ați profanat sexualitatea,
Și pare că n-a fost de ajuns !

Voi ați lovit în Dumnezeu,
Voi ați lovit în noi în fiecare,
Și sufletele v-ați vândut
Doar pe iluzii-nșelătoare !

Iar pentru voi ce stați și îi priviți,
O să vă spun ceva ce-o să vă doară !
Răul este ușor de făurit,
Și pentru că – noi toți nu l-am oprit !

Deci, haideți să privim atent,
Să ne trezim în numele iubirii,
Nu mai loviți în Dumnezeu,
Căci ne condamnă legea firii !


DIN CÂND ÎN CÂND

Trecută-i clipa viitoare,
Prezentul e ceva în transformare,
Cu greu accepți ideea mare
Că noi suntem numai trecut.

De-acel trecut pare că-ți este frică;
În viitor fugind te poți minți mai mult,
Planuri deșarte și făcute-n pripă
Ți-acoperă păcatul și mai mult.

Oprește-te, oprește-te o clipă,
Respiră-adânc și plângi,
Și-abea după ce-ai plâns destul trecutul
Și-ai regretat tot răul ce-ai făcut,
Ia numai ce e bun cu tine
Și mergi cu gândul înainte;
Oprindu-te din când în când!



CHEMAREA DE LA CATEDRALĂ
(Catedrala Mitropolitană Timișoara)

În simfonia cadențată a ploii m-am trezit,
În ciripit de păsări și-n clopotele Catedralei,
Cea mai frumoasă orchestră ce-n viață am auzit.
Priveam la ploaia ce cădea în rânduri perfect aliniate,
Și-mi căutam prin gânduri dacă visez, sau e realitate.

Ploaia aceasta spală, parcă să curățe ar vrea,
Păsările ciripesc și zboară, și cântă, urcă și coboară,
Și clopotele bat profund, clopote bat la Catedrală!
Deschid fereastra, vreau să simt această zi de primăvară
Și întind mâinile să ating, chemarea de al Catedrală!                         



PUNȚI PESTE SUFLETE

Punți peste suflete ați construit,
Ca peste ele să puteți sări;
Și ignorând o lacrimă și un surâs,
Să treceți mai departe orice-ar fi.

Punți peste inimi, nu între inimi --
Așa încât  - ceilalți -  nu sunteți voi,
Și ce-a rămas din sufletele voastre,
Când vom pleca ce luăm cu noi ?!

Există doar o bogăție –
Ea crește numai dăruind,
Ne umple sufletul de bucurie,
Așa încât să nu umblăm cerșind.

Atunci când sufletul vă doare –
Și gol devine un pustiu,
Cui folosește-a voastră bogăie,
Vă-ntreb, și mi-ași dori să știu !

Punți peste suflete ați ridicat,
Și v-ați îndepărtat de sine,
Și ați crezut c-ați câștigat,
Și v-ați mințit și v-ați iertat.

Dar vine-un timp când veți dori –
O lacrimă din ochi să se prelingă,
Și-n tremolul emoției trecute ,
Surâsul viu să-l mai puteți simți.

Așa încât, cutremurați de gânduri,
Această luptă veți abandona,
Și mai bogați c-o lacrimă în suflet,
Călătoria poate continua.

Punți peste suflete ați ridicat –
Ca peste ele să puteți sări,
Dar apreciind o lacrimă și un surâs,
Le doborâm, orice ar fi !



Poeților ce n-au nimic a spune

Voi ce-ați înmărmurit iubirea,
Și-n viață lecțiile n-ați invățat,
Voi ce cu-ardoare doriți nemurirea,
Și cu cuvinte v-ați jucaț,

Voi cei ce n-aveți nimic a spune,
Dar vă doriți o piatră de hotar,
Cu fețe-ncrâncenate și nebune,
Numiți nebuni pe cei ce nu vă plac.

Ei sunt puțini ce-i drept la număr,
Să îi ascundeți parcă ați dori,
Și vreți cuvântul să vă fie slovă,
Prin a avea, nu prin a fi.

E poezie, e trăire?!
Două procente, nu mai mult!
Căci fără suflet și simțire,
Condeiul vă rămane mut.

Eu zic să vă mai domoliți elanul,
Și zelul să vi-l îmblânziți,
Lăsați să vină și “profanul”,
Ce nu-i poet, dar poate a simțit.

Și dacă lacrimile-mi dau
Citindu-i versul care curge,
De ce să vă citesc pe voi
Ce scrieți slove cu cuvinte smulse?!

De aceea vin și spun că e cumplit
Să tragi de floare ca să înflorească,
Mărgăritarelor le trebe timp
Și între buruieni e greu să crească!

Poeților ce n-au nimic a spune,
Și sufletul vreodată n-au atins,
Să fi poet de meserie
Lăsați să fie doar un vis!