Lectura acestui volum, Gânduri sfâșiate de timp, în două părţi, Demers sentimental şi Printre cioburi de IERI, m-a dus cu gândul la un catren al lui Omar Khayyam : Dincolo de pământ şi infinit / Cătam să aflu cerul unde vine./ Şi-un glas solemn atunci s-a auzit: / ,,Şi cerul şi infernul sunt în tine."

Iată ce surprind în prima parte :
Noi, oamenii, suntem solidari cu vântul şi cu parfumul florilor : Se-ntrepătrund în ceruri nouri blânzi / De parcă-s doi îndrăgostiți flămânzi / De dor. / Și vânt adie-alene în eter / Miros de flori. /Parfumu-i efemer /Că mor! (Sfârșit de vară). Suntem undeva sus, în dimensiunile de lumina necreată ale cerurilor, himere care dispar în undele apelor: Sunt o himeră ce la urmă dispare zdrobită de maluri! (Rătăcit în liniștea serii) Suntem solidari cu razele fluide ale lunii: Ascunzându-se-o clipă după perdele de nori, / Luna se scurge cătând lumina lăptoasă din zori. (Pastel nocturn), ,,cu tuşe răzleţe de nori” care transmit mesaje codificate: Ca tu să poți descifra mistere citind printre rânduri... (Vară în suflet). Spun „suntem” pentru că în eul liric ne regăsim, vibrăm împreună, rezonăm în dimensiuni superioare.

Ne încântă auditiv şi chiar ne imaginăm un ritm asociat genialei aliteraţii: Un dor nespus, un tril de-amurg pe ton redus, / Ultim surâs de soare-apus s-a scurs de sus... (Noapte de vară), relaxându-ne odată cu Poetul în aşteptarea unei nopţi unice.
Poetul Flaviu Claudiu Mihali surprinde prin imaginile senzoriale create: Iar fumul ce se scurge alene din pieptu-i ce saltă / Pe formele ei curbe se mulează ca un linţoliu... (Natură moartă cu nud).
Vedem şi simţim fumul, trupul gol, mişcarea pieptului în timpul respiraţiei, chiar linţoliul care poate sugera moartea iubirii într-o vânzătoare de plăceri sau în beneficiarii acesteia.
În schimb, iubirea vie, caldă, se sublimează în împreunarea talazului cu ţărmul: Pe-o plajă noi doi – două suflete hrănite de visuri –  / Tu țărm, eu talaz ce-mi aduc ofrandă de spumă la mal... Cuplul primordial îl regăsim în: unu plus unu cu unu-i egal, un yin şi un yang care, în dansul iubirii lor, descriu traiectoria infinitului: Și-n același timp unu plus unu e infinitul întreg... (Demers sentimental)
Din sfere înalte, coborâm în camera cu parfum de iasomie şi poezie despre magia iubirii: În cameră plutind parfumul fin de iasomie.../În fiecare clipă doar la tine mă gândesc/Și-acum dacă aș vrea să-ți scriu o poezie/N-aș putea scrie decât două cuvinte: te iubesc... (Poem nocturn cu parfum de flori)
Totuşi, iubirea în 3D are şi alte nuanţe. De multe ori, ca să ne-o simţim în siguranţă, facem pact cu fiinţe de lumină sau întuneric: Chiar dacă plecat voi fi eu sau tu plecată vei fi departe, /Voi mitui îngeri să te vegheze din cer noapte de noapte… (Secunde risipite printre cuvinte ce tac)
În alte cazuri, cădem atât de adânc, încât concentraţia de sentimente destabilizatoare din suflet, culminând cu ura, distrug lumina, şi binecuvântarea devine blestem. Femeie, peste chip Dumnezeu ţi-a turnat miere,/Dar în suflet ţi-a amestecat otravă şi fiere!... În viaţa mea apari şi dispari ca o scânteie / Ce-mi aprinde sufletul... Fii blestemată, femeie! (Amurg de flăcări)
Atunci începe noaptea sufletului, când purificarea se obţine prin suferinţă: Vânez iluzii plămădite-n vise surpate-n neant, / Că viaţa – o saga a suferinţei – e doar un liant (Vise surpate în neant)
Poetul devine exorcistul propriilor demoni: Tot ce a fost între noi a ajuns doar un număr adăugat/ Într-o sumbră statistică a suferinţei uitată-ntr-un jurnal / Pe care-l mai deschid uneori şi vocea ta îmi răsună în cap / Când rând după rând citesc ca posedat până ajung la final... (File din jurnal)
Uneori suntem împietriţi în suferinţa amintirilor: Ce răsună prelung într-o doară ca un dangăt de clopot / Printre amintiri despre tine în care-s prins ca-ntr-un țarc. (Melancolie)
Alteori, ne descărcam prin hohote de râs sau prin lacrimi: Cum îmi șopteai cândva că orice ar fi pe veci mă iubești... /Acum stau singur și râd și plâng și mă întreb unde ești? (Unde ești?)
Ne dorim o curăţare interioară pentru ca lumina să revină în templu reprezentat de corpul nostru: Vreau să fiu gol pe dinăuntru, să las doar poetul în mine./
Dispari din mintea mea, înger ori demon ori nălucă ce eşti! (Zâmbet de ceară)
Procesul poate fi dificil şi în loc să ne înalţe, ne apasă tot mai jos către infern trezind în noi instincte criminale: Caut amintiri legate de tine, apoi le sufoc rând pe rând... (Cuvinte şterse de timp)
Sau simţim disperarea care ne conduce către căi oculte care sunt un joc cu focul: O şoaptă pierdută, rostită în treacăt, pe care n-ai auzit-o / Era descântul prin care am încercat să-ţi alung din jur tot ce-i rău... (O şoaptă rostită în treacăt)
Omul îngenunchează ca după o catastrofă naturală, dând naştere Poetului: Perdele de ceaţă şi fum se lasă încet peste gând, ace de foc /Şi străpungeri de gheaţă-nfierează torente de lavă în stânca din piept:/Amintiri uitate odată şi lacrimi curg de-a valma, timpul stă-n loc!/O umbră din trecut îngenunchează omul, numai poetul stă drept! (Cel mai iubit dintre poeţi)
Poetul sublimat iartă chiar şi trădarea: Vântul încă şuieră prin văgăuna ascunsă din sufletul meu, / Mă doare rana ta lăsată în tine-n urma primei mele trădări...(Cea din urmă iertare)
Estetica a fost considerată una dintre cele trei mari discipline normative, celelalte două fiind logica și morala, și obiectivul lor era stabilirea regulilor frumosului și urâtului, ale sublimului și grotescului.
Baumgarten (1714-1762), în 1750, a dat definiția esteticii, ca știință a cunoașterii senzoriale, subliniind distincția dintre cunoașterea senzorială și cunoașterea pură, deoarece spunea că prima caută frumosul și a doua, adevărul.
Pe de altă parte, urâtul, grotescul, au estetica lor. Voi rezuma acest fenomen în câteva cuvinte.
Am citit o poveste care este foarte relevantă. Un discipol și-a însoțit maestrul în drum spre un templu. La un moment dat, au văzut cadavrul urât mirositor al unui câine. Tânărul l-a privit scurt, apoi a vorbit cu maestrul care nu făcuse nicio mișcare.
- Stăpâne, ai văzut cât de oribil este acest câine mort?
- Da, dar ai văzut ce dinți frumoși avea?
Cei care consideră că noțiunea de estetică a grotescului este o contradicție în termeni, deoarece estetica este asociată doar cu frumosul, se înșală. Sunt mari artiști care au exprimat grotescul, inclusiv Poetul ale cărui versuri tocmai le-am citit.
Astfel, Poetul îmbrăţişează toamna cu tot ce poate avea ea mai şocant: Ultime frunze ce cad în agonia preludiului iernii/Fac ramuri dezgolite să se-nfioare în vântul de seară,/O lumânare sortită pieirii plânge lacrimi de ceară/Pe mormântul de piatră în care pe veci stăpânii sunt viermii... (Toamna poetului)
Acesta rămâne suspendat în moarte clinică pentru vindecare, asemenea eroilor Arthurieni care erau duşi în Avalon să-şi recapete forţele. Citeşti un poem zămislit demult în ceasuri târzii, / Versuri pe care ţi le scriam când incă trăiam... / Printre rânduri mă faci să apar, aşa mă învii! /Citeşte, iubito, citeşte cât de mult te iubeam! (Poem zămislit în ceasuri târzii)
De acolo, Poetul defineşte inedit dragostea: Ce-i dragostea, dacă nu o licoare ce se prelinge prin vene / Otrăvindu-ne sângele ce duce fericire spre inimi?/ Ultimul strop de speranță urlată de vocea a sute de mimi/ Se rostogolește în lacrimi surde revărsate alene... (Gânduri sfâșiate de timp)

Printre cioburi de Ieri

În această parte a volumului, Poetul care a trecut prin etapele purificării, a ieşit aparent vindecat, dar cu o doză de sarcasm cu care priveşte din turnul lui de fildeş în care şi-a ascuns sufletul, Comedia Umană, nicidecum divină.
Astfel, ne transmite că suntem blocaţi în roata predestinării: Cu gândul la locul pierdut din paradisul promis,/Ultimul om îşi va da cea din urmă suflare/Scrijelind cu-ndârjire pe podele murdare:/“Tot ce va fi, încă de la facerea lumii stă scris!” (Stă scris)
Invocând compania lui Dante, Poetul călătoreşte în infernul în care răsar florile negre ale urii: Sunt florile negre care îşi trag seva din ură, / Din răutatea-ngropată cândva-ntr-un colţ de suflet… /Bucata de om ce am fost – trezită cu un urlet –/ S-a şters treptat, treptat cu fiecare lovitură. (Flori negre), în Lumina Întunericului: Sunt îngerul cu chip uman creat din ADN-ul prelevat / De la demonul ucis în trecut prin facerea semnului / Crucii deasupra trupului în care păcatul blestemului/Luminii întunericului rămâne pe vecie încarcerat. (Lumina Întunericului)
Poetul se identifică astfel cu un popor care a păcătuit în zi de sărbătoare: Înfierată de propriile-i vise, speranţa zace / Pe patul de moarte al unui popor ce îşi omoară / În zi de Crăciun conducătorii judecaţi într-o doară. / Mânia zeilor triumfă peste gânduri de pace! (Speranţa înfierată de vise)
Citim poem după poem, care ne poartă prin cele mai întunecate şi sinistre tenebre ale sufletului uman.
Din lira Poetului, la fiecare atingere, ies umbrele personajelor, se refugiază în coroana de spini a replicii unui Hrist îngenunchiat, dar neînvins, care deţine atâta lumină interioară cât să arate şi altora calea: Poetu-şi îngroapă de vii personaje ce zbiară a chin, / Îşi şterge o lacrimă, stăvilind totodată durerea / A sute de mâini apăsând în batjocură coroana de spini / Pe fruntea lui împovărată de idei amare ca fierea... (Coroana de spini), lăsându-i însă să parcurgă şi ei, împreună cu umbra lui Dante, toate etapele purificării:  Eu vreau să luminez în jurul meu pe unde trec, / Ca un far pierdut în furtunoase mări de stâncă. (Când voi pleca, voi stinge lumina).
Poetul nu face cadou lumina purificatoare, ci arată Calea de urmat. Sunteţi pregătiţi să o găsiţi ?